Complicații inutile - capitolul 1, prima parte

Primul capitol îl puteți găsi aici și prima parte din cel de-al doilea e aici.
Cartea se poate comanda de aici. 

Lăsă carnețelul jos și se îndreptă spre fereastră, când un tunet puternic făcu sticla să vibreze. Se adăpostiseră de furtună în sala de clasă unde Emma ținea cursurile de după-masă. Vremea îi aduse aminte de un pasaj, pe care îl citise Charlottei. Era un fragment dintr-o lucrare scrisă în timpul liceului, când frecventa cercul literar condus de profesorul Ivanov. Trecuseră aproape cincisprezece ani de atunci, dar amintirea acelor ani îi revenea adesea.

-Câtă emoție încape într-o jumătate de pagină! oftă Charlotte, prietena ei.

-Le-am citit copiilor câteva scene din ce mai aveam de la cercurile lui Ivanov. Am avut timp și momente multe de inspirație în internat. Cimitirul tinereții mele!

-Chiar așa de rău a fost?

-Nu chiar. Indiscutabil, era mult mai bine decât acasă. Iar cercurile de creație erau partea cea mai bună a liceului.

-Nu mă pronunț din postura de cunoscător, dar fragmentul parcă e scris de un condamnat la moarte.

Cealaltă se opri pentru câteva clipe și adăugă sarcastic:

-Nu suntem niște virtuoși. Până la urmă, într-un fel sau altul, toți ne merităm soarta. De pildă mama mea, doar știi despre ea: o femeie de o misandrie demnă de premiul Amazoana de Aur. A ajuns singură și oropsită? A ajuns.

-Da, dar tu ai avut cam aceeaşi soartă lângă ea.

-E tot rezultatul acțiunilor sale. Cât despre mine și despre cât sunt de merituoasă… Haide, aproape că s-a oprit ploaia! Or să ne închidă ăștia în școală și pisicile mele mă așteaptă flămânde.

Emma puse în geantă carnețelul cu margini mușcate de timp, stinse luminile din sala de clasă și porniră spre ieșire. Paznicul le salută ceremonios și încuie în urma lor.

-Eu vreau să cred că ne putem depăși statutul și nu suntem chiar atât de condiționați, fără nici cea mai mică șansă de a redresa lucrurile.

-Și eu vreau să cred asta, dar de cele mai multe ori nu pot. Rămâi la mine în seara asta?

-Nu. Mâine merg la o petrecere de logodnă și vreau să termin în seara asta dosarele pe care trebuie să le predau luni. Nu ți-am zis de asta?

-Ba da, numai că am uitat.

Cerul încă mai vărsa stropii mici și reci. Emma o luă în brațe și o sărută matern pe ambii obraji, apoi își luară la revedere, arătând ca niște ființe fantastice, în timp ce picurii care se agățau de părul și de hainele lor luceau în lumina pală.

 

***

Chelnerii roiau printre mese, cu tăvi pline de cupe de șampanie, vin, frapiere cu gheață și altele băuturi îmbietoare. Atmosfera era animată, cum se întâmplă de obicei când lumea ajunge pe la bufetul cu alcool sau li se strecoară sub nas pahare elegante cu diferite licori. Nu era o petrecere cu o temă impusă, chiar dacă protagonista ar fi vrut să organizeze logodna ca pe un bal mascat, dar decorațiunile respectau o anume cromatică, alb și violet. De la aranjamentele florale, la naproane și fețe de masă și chiar rochia viitoarei mirese, toate erau asortate. Până și inima de la intrare, un schelet metalic, mare cât să nu o poți cuprinde cu brațele, era învelită în hârtie creponată mov, iar din loc în loc, erau prinși trandafiri de un alb delicat. Pierdută prin mulțime, o domnișoară roșcată încerca să își țină echilibrul pe niște tocuri periculos de înalte. Îi era alături un bărbat cu o figură mult mai relaxată. Cu siguranță, pe el nu îl deranjau pantofii, însă ar fi dat orice să se așeze într-un colț.

O iritau poveștile stereotipice și evenimentele ce le succedau. Toată dulcegăria îi era deja arhisuficientă. Pentru a se păstra cât de cât cu picioarele pe pământ, îl invitase pe Filip cu ea, care, nu fără strângere de inimă, a capitulat în fața rugăminților ei. Nici el nu gusta genul acesta de evenimente.

-Charlotte, nu sunt lucruri pentru noi. Spune-i deformație profesională, dar eu unul plec foarte obosit de la întâlniri de acest gen. Sunt prea multe detalii care îmi sar în ochi.

Ea îl privi cu un zâmbet ușor malițios.

-Uite, de asta am ținut să vii cu mine. Cu cine puteam să analizez atâtea lucruri?

-Eu spun că ne mai trebuie șampanie, să iasă analiza ca la carte.

-Doamnelor și domnilor, vreau să propun un toast, țipă în microfon unul dintre cavalerii de onoare. Se aude?

Era un bărbat corpolent, trecut de mult de prima tinerețe. Își drese vocea, își trecu prin păr mâna liberă, apoi își aranja cravata în jurul gâtului și, privind lung peste cei ce se uitau la el cu amuzament, afișă o mutră afectată. Cu paharul ridicat în dreptul bărbiei lunguiețe, începu un discurs lacrimogen despre cum dragostea e cel mai de preț lucru, îndemnând pe oricine crede în ea să lupte cu înverșunare în numele amorului.

-Iar astăzi, suntem aici pentru a le ura drum bun în viață acestor tineri frumoși, care și-au unit destinele și s-au promis unul altuia. Să nu lăsați flacăra iubirii să piară!

Câteva doamne își ștergeau ostentativ lacrimile, cu gândul la propriile cununii sau logodne, când așteptau cu înfrigurare să fie trecute pe brațe pragul noului lor cămin, euforizate de mirajul noului lor statut social. Tinerii, în schimb, păreau agasați de prea multă trăncăneală, preferând muzica zgomotoasă în locul discursului emfatic, ticsit cu fraze decupate din romanțe și filme siropoase.

-O, doamne, parcă nu se mai termină … se jelea roșcata, Charlotte, agățându-se de brațul însoțitorului. Măcar de-ar fi mai original.

-Sau mai puțin afumat, îi șopti la ureche Filip, făcând-o să râdă înfundat.

-Și vreau să vă mai spun încă ceva, dragii mei. Nu uitați să vă iubiți și să vă apreciați așa cum o faceți acum. Să aveți copii mulți și frumoși și zile multe și fericite împreună!

Pe urmă, la invitația viitorului mire, cei doi se plasară pe ringul de dans. Era mai antrenant decât să-și dea ochii peste cap sub influența unui discurs gândit prea puțin. După o vreme, Filip îi atrase atenția asupra unui alt invitat.

-Te privește insistent de ceva timp.

-Am observat și eu, se alintă ea, trecându-și degetele prin părul roșcat aprins.

Nu era ea foarte înaltă, dar tocurile gigantice o înălțau semnificativ. Colega ei, protagonista evenimentului, insistase o săptămână întreagă să își pună pantofii aceia. În cele din urmă, Charlotte acceptă, numai ca să scape de cicăleli suplimentare. Ar fi încercat să se sustragă complet, dar Alexandra ținea mult ca ea să vină. Pe lângă aspecte legate de meniu, toasturi și playlist, ca să fie complet clișeul, un domn, invitat și el la evenimentul cu pricina, îi făcea ochi dulci. Cam așa se întâmplă de obicei la nunți sau logodne: se pune la cale o nouă posibilă petrecere. Când Charlotte își întoarse privirea în direcția lui, acesta era de negăsit. Obosită de dans, îi făcu semn lui Filip că avea să se retragă la bar pentru o vreme și părăsi mulțimea vioaie. Peste tot vacarmul, se ridicau râsete puternice.

Charlotte îi ceru barmanului doar apă. Buzele îi erau uscate și fierbinți. Își plimba fără țintă privirea peste oamenii ce țopăiau pe melodiile antrenante. Căldura generată era greu de potolit, chiar și cu aparatele de răcire date la maxim. Urmă o piesă lentă și văzu cum aproape calculat, se formaseră perechi. Câțiva ghinioniști, tineri rămași stingheri în centrul ringului, încercau să nu pară afectați, în timp ce perechile, unele atât de apropiate, încât n-ai fi putut strecura o coală de hârtie între trupurile lor, se legănau încercând să-și acordeze picioarele la ritmul muzicii. Simți câțiva stropi pe ceafă, dar întorcându-se pentru a-și lua un șervețel de pe bar, aproape se ciocni de domnul ce o filase toată petrecerea.

-Sărut-mâinile! Pot să vă țin companie?

-Sigur că da, încuviință, mototolind șervețelul.

-Sper să nu par nepoliticos, dar vă aflați cu cineva aici?

Charlotte, care tocmai lua o înghițitură de apă, se înecă. Tuși puternic de câteva ori până să își recapete suflul. Întrebarea era clar țintită.

-E un amic foarte bun, dacă asta vă interesa, explică ea ridicându-și ochii spre el.

Îi surprinse un zâmbet plin de satisfacție, de parcă voia doar o confirmare pentru o ipoteză de-a sa.

-Da, mulțumesc. Pot să mă recomand? Eu mă numesc Albert Pascal. Mi-ar plăcea să stăm de vorbă. Dacă nu vă incomodează.

-Nu, deloc. Eu sunt Charlotte, se prezentă ea, distrasă de prezența lui.

Luă o nouă înghițitură de apă, să își ascundă neliniștea. “De unde e teleportat tipul? - Pot să mă recomand?” îl imita în sinea ei.  Trecură de la discuții despre vreme, la discuții despre piața imobiliară, la faptul că el vorbea fluent patru limbi străine și se exprima fără probleme în scris în două dintre acestea.

Părea să aibă cunoștințe din domenii diferite și nu lăsa impresia că ar fi ușor de intimidat. “E genul tycoon” își spusese ea, într-un târziu. Totuși, ceva din prezența lui îl făcea diferit. Cum Charlotte lucra într-un domeniu cu posturi preponderent ocupate de bărbați, niciodată nu s-a simțit ocolită de atenția lor. Era desensibilizată la replicile standard de agățat și putea să observe un aventurier de la kilometri. Însă bărbatul din fața ei părea să fie o combinație stranie și intrigantă de caracteristici diferite. Era șarmant, dar alunecos. Îl asculta gânditoare, încercând să îi găsească un corespondent printre cunoscuți. Maxilarul proeminent și chipul pătrățos acompaniau de minune statura aproape gigantică. Iar felul în care costumul se plia pe mușchii lui bine lucrați îl prezenta mai apetisant privirilor iscoditoare ale invitatelor.

-Alexandra ar fi trebuit să mă ajute cu unele informații, dar pregătirile de nuntă i-au tăiat avântul.

-Parcă îmi spunea ceva, la serviciu. Ia, zi-mi mie!

-Intenționez să cumpăr un teren, la o distanță rezonabilă de oraș, dar nu mă pot hotărî cu unele lucruri.

-Ca de exemplu?

-Suprafață și zona exactă.

-Asta e în funcție de ce așteptări ai de la piața imobiliară pentru următorii ani și ce vrei să faci concret cu terenul.

Pus pe glume, Filip li se alătură. Întinse politicos mâna și se prezentă.

-Filip, prietenul.

-Da, am fost deja pus la curent, îi aruncă nepăsător și se reîntoarse la discuția proaspăt întreruptă. Poate ar fi mai bine să îmi lași numărul tău. E pe lista mea de priorități și vreau neapărat să mă ocup de aspectul ăsta.

-Numărul meu e pe lista de priorități?

El se mulțumi doar să zâmbească.

-Putem să ne vedem la birou într-o zi. Notezi?

Îi dictă numărul și îl invită să o sune săptămâna viitoare.

-Săptămâna viitoare sunt plecat în delegație. Eventual când mă întorc, vineri. E ok?

-Cred că da. Sună-mă înainte!

-Perfect! Mi-a părut bine să te cunosc. Petrecere frumoasă în continuare!

Ea urmări cum își ia rămas-bun de la proaspeții logodnici și cum se strecoară spre ieșire. Dar înainte de a părăsi localul, se întoarse spre ea cu un zâmbet satisfăcut. Charlotte îi răspunse ridicând mâna în semn de salut.

-A fost ciudat, șopti mai mult pentru ea.

-Am observat ceva și eu.

-A, tu te gândeai să mă salvezi? Ce m-aș fi făcut fără tine? Îl luă peste picior.

-Probabil sex. Dar dacă tot m-ai târât după tine, măcar nu mă trăda pentru o partidă.

-Partea cu sexul ar fi sunat chiar bine. Dar încă nu mă pot gândi la relații.

Filip oftă și o luă de după umeri.

-A trecut mai puțin de o lună. Poate mai ai nevoie de timp. Nu a fost o ruptură ușoară.

-Mda… Hai să ne înmuiem buzele în puțină șampanie și să îndulcim subiectele. Nu vreau să mă mai gândesc la prostii.

***

În prima vineri de după logodna colegei sale, Charlotte primi un apel de la misteriosul domn întâlnit la petrecere.

-Eu o să fiu până mai târziu la birou.

-Deci ești disponibilă. Mie mi-ar plăcea să putem merge să vedem concret câteva zone. Ți-ai face o idee mai bună și asta ar ajuta pentru un viitor proiect.

Tânăra ezită pentru câteva clipe. Nu i se părea chiar prudent să plece cu el să inspecteze terenuri.

-Ai oferte concrete de la vreo agenție?

-Nu. Încă mă interesez ce ar fi mai ok să cer.

-Atunci mai bine treci pe la birou să discutăm mai multe și apoi vedem care ar fi următorul pas de făcut.

Auzind frânturi din conversație, Alexandra se interesă rapid despre ce era vorba mai exact. Când află că Albert era cel care sunase, începu cu sfaturi care mai de care mai binevoitoare: ba că e un tip de treabă, dar neînțeles, ba că era serios și subapreciat. În cele din urmă, Charlotte deveni sceptică:

-Voi ați discutat ceva?

-Despre ce?

-Despre asta. E aranjată întâlnirea?

-Doamne, Char, cum poți să te gândești la asta? Eu nu aș face așa ceva niciodată. Mă bucur că v-ați cunoscut la petrecere. Chiar cred că v-ați potrivi din multe puncte de vedere, dar nu m-aș preta la jocuri de adolescenți.

-Ești sigură?

-Foarte sigură. Mi-a cerut ajutorul, acum câteva luni, dar nu am reușit, efectiv, să mă ocup de el. Doar știi cum am fost și cum sunt încă. A profitat omul de ocazie. O tipă tânără, deșteaptă, potrivită să îl ajute… E chiar o ocazie…

-Nu spune unică!

-Unică! Asta căutam.

Charlotte, își dădu peste cap ochii.

-Mă faci să mă simt ca o campanie de supermarket.

-Ești modestă. Chiar ești o partidă bună.

-Nu, nu, nu! Sună groaznic.

-Mă mir că nu ai avut mai mulți admiratori la petrecere.

-Am luat un prieten cu mine.

-Aaa, înțeleg. Să eviți ochii iscoditori?

-Să zicem. Cu ce se ocupă amicul ăsta al tău?

-Sincer, nu știu exact. E prietenul lui Andrei. Parcă e și el în poliție, dar nu la direcția rutieră.

-Nu arăta ca un polițist.

-Arată prea bine să fie polițist, știu.

-Nu asta am zis, încercă să se explice Charlotte, dar fu brutal întreruptă.

-Ceva asemănător, în orice caz. Ceva cu uniformă. La cât vine?

-Nu știu. Până la urmă nu am mai stabilit ora. El insista să mergem să vedem câteva terenuri.

-Și?

-Nu sunt îmbrăcată adecvat. Plus că nici nu sunt în cea mai bună stare azi.

Era o minciună, dar nu dorea să pornească o dezbatere insipidă despre ocazii unice ratate.

-Treaba ta, dar ascultă-mă și ia-l în serios. Cu așa tipi nu te prea întâlnești. Frumușel, serios, cu bani… Am văzut și eu că multe fete îl sorbeau din priviri la petrecerea de sâmbătă. Păcat că trebuie să plec mai repede azi…

-Da, păcat, întări Charlotte, încercând să pară convingătoare.

Chiar dacă se înțelegea bine cu Alexandra, o găsea de multe ori foarte obositoare și pisăloagă. Cu o jumătate de oră înainte de încheierea programului, unul dintre colegi o anunță pe Charlotte că era căutată. Albert aștepta relaxat în spațiul destinat clienților.

-Sărut-mâinile, domnișoară Charlotte!

-Doamna.

El o privi uimit.

-Nu știam că ești căsătorită.

-Eu mă consider doamnă, nu domnișoară. Nu cred că o femeie are nevoie de un mariaj pentru a primi statutul de doamnă.

-Da, ai dreptate. Mergem?

-E vineri și mai am o jumătate de oră din program.

-Nu e suficient?

-Dacă vrei să discutăm lucruri serioase, nu e chiar suficient.

-Da, e vina mea. Dă-mi voie să te invit atunci în oraș, să mă revanșez. Nu am reușit să ajung mai repede. Ai alte planuri?

-Dacă o seară de trândăvie se pune, atunci aveam.

-Depinde mult de companie. Dacă trândăvești alături de cineva interesant, se poate lua în calcul.

-Cred că putem face asta. O să recuperez săptămâna viitoare. Mă duc să strâng ce am pe birou.

Părul roșcat îi flutura în urmă, acompaniindu-i fiecare mișcare. Pășea foarte sigură pe ea, cu toate că diferența de înălțime dintre ei ar fi putut să-i facă pe alții să se simtă mărunți. Bărbatul așteptă răbdător cât timp ea își luă lucrurile. Le ură colegilor weekend plăcut și îl însoți afară. Cunoștea un restaurant prin apropiere, unde obișnuiau să iasă la prânz. “Para siempre” nu era un loc foarte sofisticat, dar ambianța caldă și primitoare o făceau să revină de câte ori avea ocazia.

La intrare îi întâmpina o statuie de mărimea unui om, ce înfățișa o sirenă, de culoarea antracitului, poposind pe un pietroi. Cu mâinile ridicate și pierdute prin părul bogat, cu ochii pe jumătate închiși, părea a fi o adevărată prințesă oceanică, acoperită de un strat opac de vopsea. Printre buzele cărnoase, parțial deschise, cântecele mării păreau să își caute loc să izbucnească, vii și înșelătoare. Inconștient, lui Albert îi căzură ochii peste sânii ei, ce căpătaseră un luciu obscen, după numeroasele pipăieli ale clienților mai îndrăzneți. Ospătarul care îi întâmpină se strădui degeaba să își mascheze surprinderea. Albert, îi transmise încruntat un mesaj hotărât și o urmă mai departe. Masa pentru care optase Charlotte era puțin mai retrasă, dar oferea un tablou suficient de cuprinzător despre lucrurile care se desfășurau în jur.

-De obicei stăm aici. Eu și colegii. Venim frecvent la Para Siempre.

-Charlotte, ce surpriză! Nu te-am văzut toată săptămâna, spuse ospătarul  ce se prezentase pentru comandă.

-Da, chiar că nu ne-am văzut.

-Ce îți aduc? Ca de obicei?

Femeia își privi pentru o secundă însoțitorul și ceru meniuri.

-Nici nu știu dacă să mă bucur că mi-ai acceptat invitația sau să mă întristez pentru toată atenția pe care o primești.

-Mai bine te bucuri, spuse ea simplu, trăgându-și părul roșcat peste un singur umăr și începând să își împletească o șuviță mică din părul de la ceafă.

-Iartă-mi îndrăzneala, dar nu pot să nu mă întreb de ce nu ai un iubit. De pretendenți nu cred că duci lipsă.

-Este alegerea mea. Asta consider că e mai bine pentru mine și acționez în consecință. Prefer viața fără complicații inutile.

-Uneori lucrurile sunt mai simple alături de cineva.

-Cred că de cele mai multe ori sunt mai complicate în cuplu.

-Aș putea să îți aduc dovezi pentru ideea de cuplu.

-Dar nu pentru asta ne-am întâlnit. Spune-mi, mai bine, ce planuri ai cu terenurile acelea? În funcție de destinația lor, poți alege o zona sau alta.

-Concret, vreau să construiesc o casă.

-Ok, bun. Ce fel de casă?

-O casă de locuit, râse el. O casă unde să mă pot muta în curând și care să fie inteligent construită. Pentru asta îmi trebuie un proiect bun.

Ospătarul se întoarse pentru a lua comanda și pentru a le aduce vinul cerut. Le turnă ceremonios în pahare și se retrase tăcut.

-Cine se ocupă de aprobări și avize? reveni ea la subiect.

-Dacă tu crezi că e posibil să colaborăm, atunci asta va intra în sarcina ta.

-Aha, dar atunci va fi nevoie să ne vedem la birou.

-Vom face și asta. Dar acum, având datele acestea, ce îmi poți recomanda?

-Nu am suficiente informații, dar pot să îți recomand firma pentru care lucrez. Mai ales dacă vrei o lucrare de calitate.

-Lucrezi și pe partea de marketing?

-Nu, dar am încredere în ceea ce fac și știu că și colegii au o abordare profesionistă. Dacă vrei un proiect gândit, personalizat, care să te reprezinte, atunci îți recomand să lucrezi cu noi.

-Aș prefera să lucrez cu tine.

-Vom vedea. Poate ar fi mai potrivit un alt coleg, nu știu. Alexandra cu siguranță nu o să reușească nimic în următoarea perioadă.

-Eh, mă tot amână de câteva luni. O înțeleg, dar chiar vreau să nu o mai lungesc.

-Nici eu nu știu cât de repede aș putea să mă apuc, dar până când tu nu te hotărăști și nu ai locul concret, nu prea am cu ce să te ajut. Sunt multe de discutat, oricum.

-Ca de exemplu?

-Păi de la dimensiunea casei, la cum vrei să fie compartimentată, la calitatea solului, căile de acces… Dacă nu vrei o casă foarte mare și nu te deranjează să fie P+E, atunci poți găsi mult mai ușor un loc convenabil.

-P+E? Parter și etaj?

-Exact.

-Eu cam la asta mă gândeam.

-Câte camere să aibă? Sau ce suprafață utilă?

-La parter aș vrea o bucătărie cu loc de luat masa, o baie, living și o cameră de studiu. Iar la etaj, aș vrea trei dormitoare. Nu cred că aș avea nevoie de mai mult. În prezent, cred ca mi-ar fi mai mult decât suficient doar parterul.

-Dar ai planuri, să înțeleg.

-Da.

-Asta nu e rău, să te gândești în perspectivă, trecu ea fără să insiste pe subiect. Iar curtea? Cum ți-ai imagina curtea?

-Nu știu dacă am vreo imagine concretă. Mi-ar plăcea să am spațiu unde să mă desfășor.

-La piscină te-ai gândit?

-Da, dar nu vreau să investesc în asta. Eu sunt foarte pragmatic și sunt conștient că nu o să mă ocup de o piscină. Știi tu, curățat, schimbat apa, acoperit, descoperit.

-Sunt alți oameni care ar putea să facă lucrurile acestea pentru tine.

-Da, dar prefer să am intimitatea mea, acasă. Mai bine plătesc un abonament la un spa și scap de bătaia de cap cu piscina proprie.

-Sunt oameni care țin neapărat să aibă. Întrebam să îmi pot face o idee mai clară.

-Înțeleg, dar nu e stilul meu. Eu sunt mai pragmatic, ți-am zis. Plus că și eu vreau să scap de complicații inutile.

Se întinse după vin, turnă în pahare, apoi se opri să analizeze eticheta.

-E un vin bun. E preferatul tău?

-Da, unul dintre ele. Prefer vinul dulce și cafeaua amară.

-La mine e exact invers: vinul să fie sec și cafeaua dulce. Mai ales că beau multă. Se poate zice că vreau să mă îndulcesc?

-Iar eu sunt prea dulce? Ea râse discret.

-Aparent, da.

Tânăra ținu morțiș să își achite consumația, iar el se conformă în cele din urmă. La despărțire o sărută pe ambii obraji, mai mult în colțul buzelor decât pe pomeți. Charlotte insistă să nu o conducă, pretextând că mai are de făcut câteva cumpărături.

-Ok. Pot să te mai sun? Dacă fac progrese cu achizițiile?

-Da, sigur. Oricând.

***

 

La câteva zile de la întâlnirea lor, Albert îi trimise Charlottei un mesaj. O anunța că cei de la agenția imobiliară veniseră cu mai multe propuneri, dar că ar vrea nespus de mult să aibă cu cine să se consulte. Dat fiind faptul că deocamdată se învoi ca ea să îi întocmească documentația, când va veni timpul, o invită să îl însoțească la câteva vizionări. Mai mult împinsă de colega ei, Charlotte acceptă și, într-o jumătate de oră, Albert intră în birou, zâmbitor și sigur pe el, cu mâinile înfipte în buzunarele pantalonilor negri de stofă și cămașa descheiată la primii doi nasturi.

-Sărut-mâinile! Ești gata?

-Să mergem acum?

-Da.

-Eram în toiul unor calcule.

-Mai durează mult? Pot să te aștept. Nu mă grăbesc.

-Sau pot eu să termin pentru tine, se oferi Alexandra.

-Perfect! Lăudă el alternativa.

Charlotte, în schimb, era puțin iritată. Suspecta că lucrurile au fost aranjate, cel puțin parțial.

-Nu. O să mă întorc să termin eu.

Albert o însoți la mașină.

-Domniță pot să-ţi spun? O întrebă deschizându-i portiera.

-De ce insiști? Mă faci să mă simt foarte inconfortabil.

-Nu e întotdeauna rău să ieși din zona de confort, îi replică el pornind motorul. Cred că prietenul tău, Filip, susține cu tărie asta. 

-Ar fi mândru de tine.

-Cu siguranță.

Când apăru indicatorul de ieșire din oraș, inima ei se făcu mică. Nu știa de ce, dar prezența lui o intimida.

-E foarte departe?

-Nu. La 15 kilometri.

-Cu agentul ne întâlnim acolo?

-Nu. El nu mai vine. De ce? Voiai să îi pui câteva întrebări?

-Da.

-Nu m-am gândit la asta. Noi, oricum, am semnat un antecontract. Dar voiam să mă consult și cu tine înainte de orice.

-Din moment ce ai contractul, nu e chiar înainte de orice.

-Cât timp nu e oficial, nu se plătește nimic, nu e chiar bătut în cuie.

-Eu consider că și antecontractul are o valoare juridică.

-Eu consider că e ca o promisiune. Rămâne stabilit până adunăm informațiile de care avem nevoie.

-Nu cred că ne înțelegem.

-Nici nu am încercat, încă.

-De ce faci totul să sune a flirt?

-Pentru că asta fac acum. Vreau să îți dau de înțeles că sunt interesat de tine, pe lângă opinia specializată.

O vreme, nici unul nu a mai scos un cuvânt. Urmăreau drumul și își masacrau discursurile pe măsură ce prindeau contur în mintea lor.

-Pot să te invit la cină după ce terminăm?

-Nu știu.

-O să fie doar o cină. Promit să nu te pun în situații stânjenitoare.

-Tocmai mi-ai explicat că promisiunile pentru tine nu înseamnă mare lucru. Rămâne să discutăm până adunăm informațiile de care avem nevoie?

-Ești perspicace! Nu, în viața personală promit altfel.

Când el opri în mijlocul unei poienițe și scoase cheile din contact, Charlotte avu un scurt moment de panică. Se condamna în sinea ei că acceptase să îl însoțească fără să se asigure că va mai fi cineva cu ei.

-N-am sesizat. Ești pe tocuri?

-Nu, astăzi nu.

-Ai fost inspirată. Haide!

Au ieșit amândoi, privind critic locul.

-E puțin în pantă, dar nu e neapărat o problemă. Nu e mare înclinația, dar te sfătuiesc să ceri un studiu geo cât mai repede. Eu nu m-aș apuca să construiesc aici fără așa ceva. Și în funcție de asta, fundația o să fie diferită.

-Poți tu să faci studiul… ?

-Geotehnologic? Nu chiar. Nici nu am experiență suficientă și nici nu îmi place. O să te recomand unui coleg. Unde sunt utilitățile? Ești cam singur pe parcela asta. Ești sigur că vrei să construiești aici?

-Nu mă deranjează locul. Dimpotrivă, îmi place. E la poalele pădurii, e în sălbăticiune…

-Dar sunt conifere. Pe lângă problema legată de rădăcini rătăcite, e și vorba de condițiile climaterice. O să te coste ceva și construcția, și întreținerea.

-Iar o să zici că încerc să te impresionez, dar banii nu sunt o problemă.

-Sincer, mă lasă rece.

-Foarte bine. Nici nu mă gândeam să fie altfel. În rest, ți-ai da acceptul pentru achiziție?

-Păi nu eu trebuie să îmi dau acceptul. Trebuie făcut și studiul geo și abia atunci pot să îți estimez primele costuri.

-Perfect! Puteți să vă apucați de treabă?

-O să vorbesc cu Vali și o să te anunț cât de repede poate începe.

El se depărtă câțiva metri și se aplecă să apuce de jos ceva. Se întoarse lângă ea și îi întinse o mică floare galbenă.

-Gura-leului, nu? Acum pot să te invit din nou la cină fără să mă refuzi? Eu sunt leu și îmi țin gura, la propriu.

Tânăra râdea cu poftă.

-Ce te amuză?

-E frumoasă coincidența.

-Ai mai multe variante: ori plecăm acum și prindem aglomerația, ori mergem undeva prin apropiere. Știu eu un loc foarte frumos.

-Astea sunt alegerile?

-Da. Stat în trafic, într-o liniște inconfortabilă, cu stomacul chiorăind, sau o cină plăcută într-un spațiu relaxant și o companie atrăgătoare.

-Am o vagă impresie că totul a fost planificat.

-Nu m-am străduit, dar da, am luat în calcul câteva posibilități.

-O să aleg atunci a doua variantă. Cu o condiție.

-Orice!

-Spune-mi sincer, Alexandra ce contribuție a avut?

-Minimă. Cred că s-a prins pe parcurs.

Locul de care Albert vorbea era destul de apropiat, dar tot în afara orașului, pe marginea unui lac artificial. Fiind o zi de muncă, nu era foarte aglomerat. Se așezară la o masă retrasă, ce oferea o vedere deosebită spre lac. Pontonul îngrijit și cele patru bărci agățate de el te invitau să te bucuri de locație și chiar să te aventurezi în larg. Observând cum se uită lung în acea direcție, bărbatul îi propuse o plimbare pe apă.

-Nu am echipamentul necesar. Vii des aici?

-Nu știu ce poate să însemne des. O dată, sau de două ori pe lună înseamnă des?

-S-ar putea spune că da. Și îți place aici?

-După cum vezi, e un loc deosebit, zise el scoțând o brichetă din buzunar și aprinzând lumânarea ce trona pe masă, între ei.

-Fumezi?

-Nu. Am fumat. Am mai avut pauze, dar sper să rezist pe termen lung, de data asta .

-Și de ce ai la tine o brichetă?

-Uneori îți faci prieteni mai ușor când ai o brichetă de împrumut. Plus că e de ajutor în multe situații.

-Nu cred că pot să îmi amintesc vreo situație în care să-mi fi dorit să fi purtat cu mine o brichetă.

-Preferi chibrituri?

-Nu, zise ea râzând. Dar nu am avut parte de momente în care să simt că aș fi avut nevoie de așa ceva.

-Înseamnă că am trecut prin experiențe diferite până acum.

-Mai mult ca sigur, iar asta mă face deosebit de curioasă să aflu ce alte obiecte neobișnuite porți de obicei la tine.

-Neobișnuite? Nici unul, dacă e să îți răspund strict la întrebare. Nici bricheta nu e un obiect neobișnuit.

-Da, știu, dar nu se prea numără printre posesiile unui nefumător. Mă gândesc, apropo de gusturi și obișnuințe, că aici e un lac artificial și asta face ca preferințele tale să devină din ce în ce mai interesante.

-Adică?

-Vrei o casă la poalele pădurii, iei cina pe malul lacului…

-Și e un lucru rău?

-Nu pot spune că e bun sau rău, dar pare că preferi să te poziționezi în proximitatea locurilor nu foarte comode. Să nu spun... periculoase.

El o privi pe sub gene.

-E impresionantă deducția. Dezvoltă!

-Sigur. Ambele alegeri reprezintă alegeri de risc. La poalele pădurii, o furtună hotărâtă ți-ar putea plasa foarte ușor un copac în mijlocul sufrageriei.

-Și restaurantul ar putea fi prins de viitură? Greu de crezut, e mult deasupra nivelului, chiar dacă e construit într-o vale. Până ajunge să se umfle lacul într-atât, eu sunt deja la adăpost. Dar înțeleg în ce direcție bați.

-Da, iar asta nu se pupă cu ce ziceai, că preferi să eviți complicațiile inutile.

-Sunt un paradox, ce să mai spun? E amabil din partea ta să îmi atragi atenția. Ce zici să dansăm până o să ni se aducă mâncarea?

-Acum?

-Nu avem altceva mai bun de făcut. Aici se mai dansează.

În cele din urmă, acceptă invitația. El se ridică și, foarte galant, se apropie de ea. Atingerea mâinii lui îi păru electrizantă și tresări. Totuși, de data aceasta, “take my breath away” părea mai mult decât un simplu titlu. Devenea o stare ce punea stăpânire pe amândoi, într-un mod nemilos. În toiul dansului, Charlotte își ridică privirea, fascinată nu de el - putea foarte bine să fie oricare alt bărbat pe care îl întâlnise până atunci - ci de felul în care se simțea ea în compania lui. Parcă topită, aluneca pe lângă el, sprijinită de brațul lui, alături de el… “Ceva merită mai multă atenție”, își spuse. Își pierdu firul ideilor când bărbatul se opri, o răsuci într-o piruetă dublă și apoi o readuse aproape, sărutându-i apăsat degetele. Se înroși ca un ou de Paște și îi luă ceva timp să își regăsească echilibrul. Noroc cu el, că o ținea atât de strâns, încât ar fi putut să îi numere pistruii. Albert își apropie fața amenințător de mult. Voia să o vadă îndeaproape, să îi analizeze fiecare tresărire, fiecare geană rimelată.

O conduse acasă, după cum le fusese înțelegerea, dar la despărțire insistă să afle mai multe.

-Eu o să fiu plecat din nou, pentru câteva zile, dar mi-ar plăcea foarte mult să ne mai vedem.

-O să vorbesc și cu Vali despre studiul geo și te țin la curent.

-În afara chestiunilor de business, mă refeream.

-Știu.

El zâmbi, îi luă mâna și o sărută curtenitor.

-Mi-a făcut plăcere să ne petrecem împreună seara. O să te anunț când mă întorc. Sper să ne putem revedea atunci.

Își adresară uralele obișnuite și se despărțiră cu greutate. Charlotte urcă, își puse un pahar de vin și se așeză la laptop. Trebuia să afle mai multe despre el iar, deocamdată, cea mai sigură metodă implica folosirea mijloacelor moderne: o conexiune la internet, un motor de căutare și speranța de a găsi din prima informațiile compromițătoare, în cazul în care ar fi fost ceva reprobabil. Se simțea ca în liceu, când încerca să își extragă informații despre vreun drăguț, răsfoindu-i răspunsurile din oracol. Din păcate nu găsi multe detalii. Erau câteva interviuri scurte, pe teme ce nu o interesau absolut deloc. Plus câteva poze, oficiale și acelea: la costum și cu un zâmbet de dealer. Un gând îi dinamită reveria. “E însurat! Altfel cum să își justifice disparițiile?”. O sună pe Emma, dar și ea părea să îi împărtășească această convingere.

-Nu ți-a dat detalii? Despre locul de muncă? Despre viața lui în general?

-Nu, nu mi-a zis nimic concret.

-Nu sunt în măsură să îți dau sfaturi, dar ceva nu e chiar transparent.

-Nu e. Va trebui să scot ceva mai multe informații de la Alexandra.

-Parcă ești o școlăriță.

-Ce altceva îmi rămâne de făcut? Nici nu pot lua de bun tot ce îmi spune.

-Asta e adevărat, dar nu știu… Pare prea complicat ca să merite efortul. Dar asta e doar părerea mea, de femeie lipsită de experiență, ce are mari șanse să rămână fată bătrână.

-De fapt, ceva îmi spune că merită bătaia de cap.

-Ce zodie e?

Charlotte începu să râdă cu poftă.

-E relevant?

-Oarecum. Trebuie să aibă și un sâmbure de adevăr.

-Sămânţă.

-Poftim?

-Sâmburele e la fruct, sămânţa la floare.

-Asta e zodiacul floral. Chiar, ce zodie e…

-E leu.

-Și tu pește… Nu cred că sunteți compatibili din punct de vedere astrologic. Peștele e semn de apă, leul e semn de foc.

-Îmi sângerează urechile. Te rog, oprește-te!

-Tu m-ai întrebat.

-Nu pot să te mai aud, zise Charlotte râzând. O să închid. Noapte bună!

***

 

Așezat cu spatele, Albert lăsă ofițerul de serviciu să îi pună în temă cu detaliile necesare pe cei din echipa sa. Plictisit, dar ușor iritat, se foia de pe un picior pe altul, așteptând să poată da ordinele finale. Alături, câinele-lup, dresat special pentru intervenții, îl analiza mișcându-și voios urechile. Era și el nerăbdător să iasă pe teren. Albert se apropie și îl mângâie în treacăt pe creștet, apoi se așeză în fața monitorului. Și-ar fi dorit să lucreze mai mult în compania patrupedului. Îl chemă, mai mult din gesturi, recompensându-l cu un masaj viguros. Câinele își rezemă botul pe genunchiul lui, privind împreună ecranul. Imaginile captate de camerele cu termoviziune încă nu arătau ceva alarmant. Circulau informații legate de câteva grupări din zonă. Se credea că în următoarele zile vor încerca să strecoare în țară câteva fete, pentru a le plasa în câteva cluburi în orașele apropiate.

După mai bine de zece minute, Albert, plictisit la culme, se ridică și se apropie de ofițerul ce le ținea instructajul. Își sprijini mâna pe umărul acestuia și, apropiindu-și fața de a lui, îi spuse hotărât:

-Cred că oamenii mei au înțeles. Sperăm să rezolvăm cât mai repede și să ne întoarcem acasă. O să ieșim pe teren și o să păstrăm legătura prin stații. Voi luați partea 40-50, sunteți delta, și noi 30-40. O să fim alpha, dacă tot ne-au mobilizat să vă ajutăm. Ceilalți o să se plimbe între noi. O să fie imposibil să treacă cineva, dacă ne împărțim în felul ăsta.

-Dar nu am terminat de stabilit…

-Nu avem ce să stabilim. Noi ieșim în perimetru. Nu avem ce să facem toți aici. În plus, noi chiar știm ce avem de făcut.

Se întoarse spre cei din echipa lui, cu un zâmbet arogant. Era chiar puțin plictisit de astfel de intervenții. Uneori simțea că îi lipsesc dozele enorme de adrenalină și situațiile periculoase. Tânjind după viața trăită pe muchie de cuțit, când trebuia cu multă pricepere să ia decizii bune, dacă dorea să mai vadă un apus, încerca să vadă în fiecare misiune o provocare.

-Cagule, căști, arme?

Îi inspectă rapid, dintr-o privire, apoi servi ultimele directive.

-Lăsați telefoanele aici sau la mașină, închise. Procedăm ca de obicei. Unu, trei, cinci, voi țineți zona sub observație de la posturi. Noi intrăm pe teren. Lavi, tu?

-Cum zici.

-Atunci vino și tu cu noi. Se așteaptă cam cincisprezece persoane, dintre care trei sau patru sunt cărăuși. S-ar crede că sunt înarmați. Două sau mai multe fete sunt minore. E ok? Mergem? Domnule ofițer, așteptăm vești, dacă apare ceva.

Fără să mai lungească discuția, Albert ieși împreună cu echipa lui. Perimetrul pe care îl aveau de acoperit avea o suprafață considerabilă, dar toți păreau calmi și siguri pe ei. Se urcară pe rând în duba care îi aștepta în fața postului de control și porniră spre linia de frontieră. Era o noapte deocamdată liniștită, dar răcoroasă. Caesar, câinele, o luă puțin în fața plutonului principal, ridicându-și din când în când botul pentru a prinde din aer noi informații, asigurându-se că își execută fără cusur rolul.

Odată ajunși se risipiră tăcut pentru a-și ocupa fiecare posturile, lăsând câte doi metri între ei, așteptând să surprindă vreo mișcare suspectă cu dispozitivele cu infraroșu pe care le aveau în dotare. Era a doua noapte când stăteau la pândă, dar sperau să rezolve cât mai repede misiunea și să se întoarcă acasă. Tuturor li se părea o intervenție de rutină, având în vedere experiențele lor anterioare, dar erau vigilenți. Fiind obișnuiți să lucreze împreună, își urmau metodic atribuțiile.

De undeva din apropiere, vântul aducea parfum de salcâm, cu o aromă potențată de umiditatea nopții. Privind prin lunetă, Albert aștepta să surprindă o mișcare, cuprins de întunericul ca de smoală. Așteptarea i se părea cea mai grea parte a unei misiuni, fiind momentul în care nu se întâmpla nimic notabil, însă când era nevoie să rămână toți cu mintea limpede, pregătiți ca la cel mai mic semn să-și părăsească adăpostul neclintit. Întinse mâna, și mângâie energic ceafa câinelui.

-Terminăm în seara asta. Am și eu alte planuri, îl asigură în șoaptă.

Își reluă din nou poziția, cu un genunchi sprijinit de pământ și arma cu lunetă la ochi, perfect camuflat de echipamentul negru. Era liniștit și încrezător, ba chiar ușor plictisit. Spre norocul său, nu dură mult până auzi în cască indicațiile agentului de la postul de control.

-Se văd pe monitoare. Au intrat în zona 30-40. Mai mult înspre 32-35. Sunt șaptesprezece. Au cam un kilometru până la alpha.

-Alpha, am recepționat. Intrăm.

Folosindu-se de câteva gesturi, făcute cu mâna liberă, Albert desemnă direcția de mers și toți, în același timp, se ridicară fără zgomot. Câinele mergea alături de el, la fel de tăcut, urmărindu-i cu atenție mișcările și indicațiile. Prin lunetele cu infraroșu îi puteau vedea și pe colegi, dar și pe cei așteptați. Parcurseră mai bine de două sute de metri, apoi se reașezară în semicerc, la pândă, fără să scoată vreun sunet, lăsând grupul să se apropie și mai mult de ei. Cei de la poliția de frontieră urmau să blocheze retragerea, acoperind perimetrul din direcția opusă, dar erau încă departe. Cu armele pregătite, lăsau lucrurile să se deruleze de la sine înainte de a interveni. Când grupul de migranți era la 20 de metri de ei, se ridicară toți la comandă, pornind în fugă spre necunoscuți, sfâșiind liniștea, aruncând comenzi și indicații.

-La pământ! Culcat, am zis!

Într-o încercare disperată, unul dintre cărăuși trase câteva focuri, fără să nimerească pe cineva. Nici nu își dădu seama ce i se întâmplă, când unul dintre agenți, parcă apărut de nicăieri, îi bruscă încheietura, smulgându-i arma din mâini și lovindu-l dur în spatele genunchiului. Acesta căzu și își ridică mâinile deasupra capului. Trei dintre femei făcură o încercare de a fugi înapoi, la vederea agenților, dar cele două focuri de avertisment trase în aer le făcură pe două dintre ele să înghețe. A treia, mai îndrăzneață, o luă la fugă în zigzag.

-Stai că trag, îi strigă unul dintre agenți, în timp ce Albert o luă pe urmele ei.

Îi venea să râdă, amuzat de situație, dar în același timp, își dorea să termine mai repede tot circul. Sprintul se încheie rapid, când Caesar se aruncă în spatele femeii, doborând-o. Aceasta începu să țipe tot felul de invective despre cei prezenți și familiile lor, în timp ce i se puneau cătușele și era târâtă înapoi. Lăsându-și arma agățată de ham, bărbatul lăudă câinele pentru intervenție, iar Caesar, încântat de contribuția sa, începu să adulmece migranții. Era posibil să aibă și substanțe interzise asupra lor.

Una dintre femei, mai matură decât celelalte, scoase un briceag din buzunarul de la geacă și se năpusti spre Albert. El pară lovitura și sucindu-i mâna la spate, o forță să se întindă pe burtă. Dar o altă femeie se repezi să îl ia la rost.

-Ce faci, meștere, cu mama? Ia mâinile de pe ea.

-La pamânt, toate!

-Fi-ți-ar uniforma de rușine, cum ne tragi pe-aici prin colb. 

Între timp sosiră și cei de la poliția de frontieră. Preluară o parte dintre străini și, pe rând, fiecare se trezi cu mâinile legate la spate, iar în ciuda protestelor, fură îndemnați spre dube. Caesar mergea alături, mârâind satisfăcut de intervenția sa. Vrând să apese capul femeii pe care o conducea, pentru a o urca în mașină fără incidente, Albert simți o împunsătură prin mănușă.

-Ce ai în păr?

-Pe tata îl am.

Bărbatul scoase lanterna, țintindu-i prima dată figura, dar îndreptând fasciculul de lumina spre creștetul acesteia, văzu două ace metalice ieșind de sub părul acesteia.

-Te mai întreb o dată. Ce ai în păr?

-Agrafe, sefu’. Să-mi ție părul.

Enervat, Albert prinse de ele, dar și de o șuviță de păr și trase înspre el. Erau două ace lunguiețe din inox, ascuțite și ascunse premeditat în așteptarea ocaziei potrivite.

-Ce faci, băi? Mă jumulești?

-Ce sunt astea?

-Agrafe, ți-am zis.

-Ce-ai, mă, cu mama? Interveni aceeași femeie de dinainte.

-Urcă în dubă.

-Nu urc, frate. Nu urc! Ce-mi faci?

-Marș înăuntru, îi aruncă amenințător unul dintre bărbați, împingându-le cu forță înăuntru.

 Ajunși la post, le lăsară pe mâinile celor de la poliția de frontieră, pentru legitimare și percheziție. Abia apoi aveau ei să să intervină pentru a clarifica intențiile grupului, traseul pe care și-ar fi dorit să îl străbată și eventualii terți implicați.

Era deja patru dimineața când Albert își verifică telefonul și văzu, cu surprindere, că primise un mesaj. Era de la un coleg de pe alt departament. “Am găsit povestea despre vulpiță”. Nu reuși să își mascheze zâmbetul larg, iar colega lui, Lavinia îi sesiză încântarea.

-Ai primit vești bune?

-Da, scuze. Mai au ăștia de lucru cu ștoarfele astea?

Bărbatul își puse în buzunar telefonul și își reluă mimica serioasă, sprijinindu-și bărbia osoasă în pumn. Abia aștepta să se termine totul și să se întoarcă acasă.

***

Trecură două zile, într-un tempo sâcâitor de anost. În acea dimineață, înainte de a se ridica din așternuturile îmbietoare, Charlotte găsi un mesaj pe telefon. Era el. “Nu mă pot concentra la nimic. Mă gândesc doar la tine. Ești liberă diseară?”. Pentru tânără, mesajul servi pe post de înviorare și sări brusc din pat. De data aceasta era hotărâtă să își lămurească unele lucruri legate de el.

Îl așteptă la același local unde ieșiră pentru prima dată, iar el nu întârzie să apară. Poziționată strategic, cu fața spre intrare, Charlotte îl urmări cum străbate sala, cu un mers distins, în timp ce mai mulți ochi cu gene rimelate îi admirau fizicul. Când era la câțiva pași distanță de masa ei, o tânără suplă, cu un decolteu neobișnuit de mare, trecu în direcția opusă, lovindu-se de umărul lui. El îi strânse ușor antebrațul și îi murmură în treacăt niște scuze politicoase, dar își reluă drumul, apropiindu-se cu sclipiri în ochi.

-Distinsa doamnă Charlotte! Sărut-mâinile!

Îi ceru printr-un gest mâna și își lipi buzele de pielea mătăsoasă.

-Uneori  mă întreb dacă ești ok sau nu.

-De ce să nu fiu? E o plăcere să fii curtenitor cu o femeie frumoasă și inteligentă. Doar că femeile nu sunt obișnuite să fie tratate elegant și prețios.

-N-aș spune asta.

-Eu da. Ești deosebit de frumoasă azi. Roșul te pune mai mult în evidență.

-Mulțumesc. Cum a fost în delegație?

-Obositor. Tu ai reușit ceva cu studiul acela?

-L-am rugat pe Vali să se ocupe. Nu cred ca o să mai dureze mult.

Charlotte își urmă planul și încercă să afle mai multe informații despre locul lui de muncă. Însă Albert răspundea scurt, fără să intre în detalii, de parcă recita o poezie repetată de sute de ori.

-Știi, nu îmi stă în fire să fiu ipocrit. Nu joc roluri. Sunt cât se poate de sincer.

-Dacă ești atât de sincer, de ce eviți să răspunzi la întrebări legate de locul tău de muncă? îl confruntă înainte de a-l lăsa să-și încheie fraza.

-Îți repet: sunt cât pot de sincer. Unele lucruri nu sunt de spus. Cel puțin nu deocamdată. Lucrez în poliție și tot ce pot să îți zic acum e că jobul meu implică multă discreție.

“Chiar e căsătorit! Cum altfel să își justifice lipsa și nevoia de a păstra secrete?” își spuse femeia, ducându-și fără să își dea seama mâna la cap.

-Sunt misterios, știu, râse el. Și greu de înțeles, uneori chiar greu de găsit. Pot să îți garantez însă, că nu sunt nici însurat și nici nu am copii - din câte știu. Dar ce știu sigur e că vreau să te văd zilnic și ăsta nu e un joc.

O privea fix, cu o mimică studiată, cum au cei ce pariază pe o miză mare. Buzele lui subțiri, ușor încordate, păreau că vor să țină în frâu cuvinte multe și intense. Ea îl privea fără să îi răspundă, în încercarea de a găsi un indiciu, în încercarea de a-l citi, iar în sinea ei era furioasă că nu își putea face o idee mai clară despre omul din fața ei. Era furioasă și pentru felul în care se simțea uneori alături de el. Știa că încă se află într-o perioadă dificilă, după despărțirea oribilă de Marcel și începea să regrete că acceptase invitația la cină, când ar fi putut foarte bine să își vadă, în intimitate, de rănile încă proaspete. Nu îi plăcea să își piardă controlul, nu îi plăcea să se simtă mică și împiedicată și toate acestea făceau ca interesul să înceapă să i se împuțineze.

Își prinse câteva șuvițe între degete și începu, cu mișcări rapide, să le împletească și să le desfacă. În lumina slabă a restaurantului părea că asfințitului și-a risipit culoarea în părul ei.

-Spune-mi, ce te preocupă acum?

-Acum? încercă ea să mai tragă de timp.

-Da, acum. Ce îți trece prin minte? Primul lucru pe care l-ai făcut când ți-am spus că nu sunt însurat a fost să privești dacă am verighetă sau urme de verighetă. Asta te preocupă acum?

-Printre altele, da.

-Nu, nu sunt căsătorit. Nici nu am o relație în momentul de față. Dacă te ajută, putem să mergem până la mine. Îți dau cheile și poți să te convingi singură. Eu am să stau în fața blocului să nu te incomodez.

Ea roși. Oricum nu ar fi îndrăznit. I se părea totuși suspect cum poate să fie atât de deschis încât să își lase apartamentul percheziționat, un om care ascunde lucruri despre serviciul său. Îi adresă lui temerea aceasta, iar el îi răspunse la fel de evaziv:

-Eu nu am nimic secret în viața  personală, adică acasă. Uite, întreabă-mă ce îți dorești să știi!

Charlotte se fâstâci. Nu se aștepta la o astfel de invitație.

-Ultima relație semnificativă pe care am avut-o s-a încheiat în urmă cu doi ani, începu el, dorind să elimine suspiciunile care pluteau în direcția lui. Am fost împreună destul de mult, dar cu pauze. Ea se numea Djamila. Vrei să știi mai mult?

-Da. E un nume interesant. Cum v-ați cunoscut?

El zâmbi surprins, sprijinindu-și bărbia osoasă cu degetele.

-Pe cuvânt că am crezut că o să mă întrebi cum ne-am despărțit.

-Era o întrebare prea evidentă, nu?

-Da, evident de evidentă, întări el, luând o gură de vin. Ne-am întâlnit la un eveniment legat de serviciu, oarecum printr-o cunoștință comună.

Ea își dădu ochii peste cap. “Iar discutăm despre serviciu și tot nu mă lămurește cu nimic”, dar Albert continuă ca și cum nu observase.

-Atât doar că după primele întâlniri amândoi ne-am dat seama că nu suntem chiar compatibili.

-După primele întâlniri, dar ați fost împreună timp de mai mulți ani? întrebă ea sceptică.

-Mda… Știu că pare dement. Ai pățit și tu să găsești o persoană care să te atragă ca un magnet, dar care să fie evident nepotrivită pentru tine. Nu am putut să nu observ cum îmi priveai inelarul, căutând o urmă de verighetă.

Charlotte strânse cu putere piciorul paharului din care tocmai se pregătea să bea. 

-Era doar o presupunere. Te rog, nu te supăra!

-Nu era una chiar potrivită, replică ea îmbufnată.

-Îmi cer scuze. Am observat fără să vreau. Nu intenționam să te lezez în nici un fel.  Nici măcar nu ai de ce să te simți atinsă. Suntem adulți, mai trecem prin situații aiurea.

-Spune mai departe, îl îndemnă ea în încercarea de a depăși momentul.

-Bun. Pe scurt, a fost vorba de doi oameni nepotriviți, care au sperat ca lucrurile să se întoarcă în favoarea lor.

-Totuși, să speri atât? E mult...

-E și nu e. Cât merită să încerci sau să lupți pentru o persoană dragă? Ne-am despărțit de comun acord, după ce ne-am epuizat sufletește unul pe celălalt. Am făcut și multe greșeli, amândoi, dar am încercat să facem lucrurile să meargă. Pe urmă nici nu am mai fost interesat să caut pe cineva. Doar că te-am văzut pe tine în ziua aceea și am rămas… Nici nu am cuvinte. Nu mă așteptam. Dacă-ai ști ce plouat și lipsit de chef am venit la petrecere…

Ea îl asculta copleșită de ce auzea. Îi era foarte inconfortabil felul în care o făcea să se simtă. Când era în preajma lui se transforma într-o copilă stingheră, iar asta nu îi făcea deloc plăcere. Era obișnuită să fie stăpână pe sine, iar toată ambuscada aceea emoțională o ținea ca pe ace.

-Mi-aș dori mult să ne cunoaștem mai bine, Charlotte.

El îi luă mâna și îi mângâie ușor încheietura și dosul palmei. Se vedea pe el că nu se mai sătura să o privească, de parcă rochia ei roșie îl momise iremediabil. Buzele ei roșii, părul roșu, rochia roșie...

-Uite, dacă te liniștește, am să îți spun cu ce mă ocup. Sunt trainer-supervizor. Mă ocup preponderent de servicii de instruire, evaluare și supervizare.

Ea ridică o sprânceană. Nu credea o iotă. Încerca să își amintească ce scria în articolele pe care le găsise pe internet, dar nu reuși să evoce nici un detaliu. De fapt, nici măcar nu citise interviurile, ci le scanase rapid, în căutare de ceva compromițător. Minciuna servită ar fi fost totuși suficient de decentă, cât să îl slăbească deocamdată, dacă el n-ar fi insistat pe subiect.

-E greu de crezut? Nu par să fiu un bun profesor?

-Nu pari a fi deloc profesor.

-De ce?

-Nu știu. Nu pari, pur și simplu. Nici nu ai dicția potrivită. Mereu mi s-a părut că profesorii au o dicție bună. Plus că nu știu ce fel de profesor poți fi în poliție. Ce îi instruiești?

-Pff…

-Am înțeles. Alexandra spunea că lucrezi în poliție, dar nu știa exact ce. Mă rog, dacă tot ai fost atât de sincer cu mine, am să îți dezvălui și eu ceva. Încă nu zâmbi, pentru că nu ai idee despre ce vreau să îți vorbesc. E adevărat că am avut o relație foarte complicată. Ai dedus bine deși, la vârsta noastră, nu e ceva ieșit din comun. Am fost țăndări și mi-am propus să nu mai am parte de așa ceva.

-Și eu par un tip care s-ar ocupa de asta? Ți se pare că fac țăndări femeile?

-Ai putea foarte bine să încerci. Ceva nu e clar, în legătură cu tine. Ceva îmi trezește unele suspiciuni, cu toate că păreai… Prima întâlnire părea promițătoare.

-Și ce te-a făcut să te răzgândești?

-Nu știu dacă pot să îți spun clar ce. Spune-mi tu, domnule profesor.

-E important. Poate nu e ceva legat de mine. Poate are mai multă legătură cu tine și cu așteptările tale.

-Sunt doar prevăzătoare. Și nu am chef să îmi bat capul degeaba.

-Degeaba?

-Da, scuze. Nu asta am vrut să zic.

-Ba, chiar asta. Oricum, nu ai nimic de pierdut. Era doar o întâlnire. Mie, însă, îmi pare rău. Chiar mi-ar fi plăcut să ne cunoaștem mai bine.

-Mda, cred. Oare putem cere nota? Cred că am auzit destul.

Albert fu complet luat prin surprindere.

-Uite, îți fac eu cinste cu cina. Măcar așa o să simți că nu ai rămas chiar cu buza umflată, zise ea în timp ce se întoarse pentru a găsi un chelner.

-Ești mereu rea când ți-e frică?

-Frică? Nu mi-e frică de tine, declară căutându-i privirea.

-Ba cred că ți-e. Altfel n-ai fi fost atât de defensivă.

-Mă faci să râd.

-Mă bucur. Îți stă mai bine să râzi, decât să ai privirea aceea răutăcioasă.

El își lăsă capul într-o parte, evitând să o privească, în timp ce răsucea paharul de vin, ținându-l de picior.

-Sunt chiar puțin dezamăgit. Credeam că va fi altfel.

-Și eu aveam alte așteptări. Păreai interesant.

-Și nu mai par?

-Ba da, dar… E ceva cu tine. Plus că ți-am zis, nu mai vreau bătăi de cap.

-Ce poate fi cu mine?

-Mă întreb acum de ce nu te mai uiți în ochii mei?

O jumătate de zâmbet atinse buzele lui subțiri, în timp ce își ridică privirea spre ea.

-Sunt dezamăgit. Chiar mă așteptam să fie altfel. Iar tu îmi spui în modul cel mai evident că nu am șanse să te mai văd. Aș putea să insist, dar nu e felul meu. Măcar ai putea să îmi spui unde s-au rupt lucrurile.

-Ești prea evaziv. La primele întâlniri de obicei se discută despre serviciu, hobby-uri și altele.

-Și tu nu vrei să treci peste obiceiul ăsta, să înțeleg.

-Nu e vorba de asta. Cu siguranță ai avea lucruri mai interesante să îmi spui, dar nu pricep de unde vine rezerva ta când te întreb despre serviciu. Ce, doamne iartă-mă, de slujbă poți să ai, încât să nu îmi poți spune nici un detaliu?

-Dar ți-am spus.

-Da, și eu am zis că sar peste gogoși azi, îi trânti ea încercând din nou să găsească din priviri un chelner.

-Subtil. O să achit eu. Crezi că merită să mă ofer să te conduc?

Charlotte începu să râdă în hohote.

-Ți-am spus mai devreme că o să rămâi cu buza umflată.

-Dacă te-aș fi auzit dând replica asta altcuiva, mi-ar fi făcut plăcere. Fiind eu, pot să îți spun că ustură. M-am oferit pentru siguranța ta. Chiar am impresia că ți-ai făcut o părere greșită despre mine. Și chiar am impresia că e ceva cu tine, de fapt.

-Adică?

-Atât timp ești defensivă și suspicioasă, în lipsa unor motive serioase, spune ceva. Iar replicile și insinuările vulgare nu te prind.

Făcu semn unui chelner și se mai oferi o dată.

-Vrei să te conduc?

-Nu știu. Poate ar fi mai…

-Ok, nu e nevoie să-mi mai spui.

Se ridică și își luă sacoul. Ea îl urmări, dar imaginea lui, pregătindu-se de plecare îi trezi un sentiment straniu și foarte inconfortabil. Într-o fracțiune de secundă își reconsideră poziția, fără să  știe exact din ce cauză. Apoi auzi ultima lui confesiune pentru acea seară.

-Lucrez în cadrul MAI.

-Știam asta, dar ministerul ăsta e mare.

-Da, dar nu pot să-ţi dau mai multe detalii deocamdată. Îmi pare rău dacă ai impresia că ți-ai pierdut timpul.

-Dovedește-mi că mă înșel.

-Și cum aș putea face asta?

-Nu știu. Cum câștigi încrederea cuiva? Cum atragi elevii de partea ta?

El nu răspunse, așa că Charlotte se aventură să îi acorde o altă șansă.

-Sâmbătă la o cafea?

-Sună bine. Mai bine cafea decât gogoși.

Charlotte zâmbi ușor în timp ce se ridica și ea.

-Uite cheile mele, o îndemnă el.

-Nu cred că ar fi prudent.

-Ești de obicei atât de calculată?

-De obicei, doar că azi mi-a scăpat o zecimală.

El se apropie un pas și îi atinse umărul gol în timp ce îi ținea jacheta. Îi scoase apoi părul de sub guler și îl lăsă să îi cadă pe umeri. Se bucura nespus să se învăluie cu parfumul ei, iar faptul că stabiliseră încă un rendez-vous îi întărea speranțele aproape spulberate. 

Vrei să citești mai mult? Ai pe watpadd varianta integrală a primului capitol sau aici partea a doua.
Prologul l-ai văzut? 😉
Cartea se poate comanda de aici.