Prolog - Complicații inutile
Privi ecranul telefonului, dar nu avea nici o notificare. Porni cu pași apăsați spre intrarea clubului, în timp ce prin minte i se derulau frânturi din ultima conversație cu ea.
-De ce să fac asta?
-Pentru mine. M-au rugat să te pun în legătură cu ei.
-Știu ce vor, dar nu e de mine. În plus, dacă o să se afle la serviciu, o s-o încurc.
-Albert, ai încredere. Sună-mă când termini! Indiferent de oră.
Bodyguardul îl opri doar ca să-l măsoare din priviri, apoi îi permise să intre. Nu era o locație de lux, dar clienții trebuiau selectați. Costumul croit impecabil și siguranța mișcărilor lui îl făceau să pară clientul ideal. Nu avusese timp să treacă pe acasă pentru a-și lua altceva și spera ca discuțiile să nu se lungească mai mult decât era cazul.
Trecu printr-un culoar îngust, prin care doi bărbați masivi, ca el, ar fi avut cu greu loc să treacă fără să-și întoarcă trunchiul. Dădea într-o sală imensă, unde lumina roșie, muzica zgomotoasă și sânii pregătiți să evadeze din cupe prea mici dictau o altă atmosferă.
Albert ceru la bar informații, dar înainte să-și termine ideea, o blondă înaltă îl prinse de braț și îl conduse la un separeu. Suspicios, cuprinse din priviri întregul ansamblu, și fără să vrea, își duse mâna spre locul de la centură unde avea prins tocul pistolului, dar se corectă înainte ca cei prezenți să observe. Așezați pe un colțar încăpător, cinci bărbați împărțeau o narghilea imensă, două sticle de whisky și compania câtorva fete. Unul dintre bărbați, cu aspect oriental, se ridică să-l întâmpine. Erau de aceeași vârstă, dar Albert, cu obrazul său mereu ras, părea mai tânăr.
-Domnule Pascal, mă bucur, zise străinul pe o engleză stâlcită, în timp ce îi strângea mâna.
Îi făcu semn să ia loc la masa de alături, însă nu se lungiră cu prezentările.
-Prietena dumitale ne-a spus că ne-ai putea ajuta.
-Dacă e ceea ce cred, nu.
-Mai multe persoane te-au recomandat.
-Despre cine e vorba? Zâmbi Albert, satisfăcut de renumele ce-l preceda.
Bărbatul luă un șervețel și scrise pe el, în arabă, două cuvinte. Albert simți cum mâzgălitura i se lipește de retină, dar încercă să-și păstreze calmul.
-Steaua de Nord? Mă interesează, adăugă el cu vocea gâtuită, în timp ce-și schimba poziția pe scaun.
-My friend, zvonurile sunt chiar adevărate.
-Cine?
Pulsul îi creștea cu fiecare secundă scursă de la întrebare. Dacă numele ar fi fost cel pe care îl căuta, n-ar mai fi stat nici o clipă pe gânduri. Își sprijini bărbia osoasă în pumn, așteptând să vadă ce urma să scrie celălalt, dar blonda se așeză pe neașteptate în poala lui, fâlfâindu-și genele artificiale ca niște evantaie miniaturale.
-Mulțumesc, domniță, îi spuse el sec, ridicând-o expeditiv.
Arabul, amuzat de situație, îi făcu semn lui Albert, invitându-l să se bucure de companie.
-Discutăm pe urmă. Important e că ești interesat.
Înainte să-și poată manifesta dezacordul, fata se apropie din nou și, trecându-și brațele pe după umerii lui, își lipi sânii de omoplații bărbatului. Acesta o prinse de încheietură și o depărtă din nou.
-Spune-mi despre cine e vorba.
Se simțea cuprins de furie. Anticiparea îi activa amintiri vechi, dureroase, ce și-ar fi găsit antidot doar prin răzbunare. Urmărea caracterele pe care le nota bărbatul pe șervețel de parcă și-ar fi urmărit propria sentință. Prenumele era cel pe care și-l dorea să îl vadă. Ridică ochii mari spre interlocutor, strângând pumnii fără să-și dea seama de reacția sa.
-El e?
-Spune-mi tu, îl îndemnă înmânându-i răvașul.
Albert expiră zgomotos, ridicându-și bărbia spre tavan și lovi cu pumnul în masă.
-Să înțeleg că nu?
-Nu e.
-Poți ajunge la el. Prin acesta.
-Unde e acum?
-Undeva prin Europa, momentan.
-Nu pot să accept. Mulțumesc pentru ofertă.
-Mai gândește-te. Șeful meu ar vrea să te ajute.
-Și eu aș vrea să-l ajut pe șeful tău, asigură-l de asta, dar deocamdată zic pas.
Salută și ieși aproape izbindu-se de ospătărița care se străduia să transporte în siguranță o tavă plină de băuturi. Era atât de agitat, încât simțea că i se usucă gâtul cu fiecare respirație. Ceru un suc, dar înainte să apuce să bea, blonda de mai devreme se înființă lângă el.
-Ei, ce zici? Ți-ai rezolvat cu întâlnirea?
-Oarecum.
-Vrei să bem ceva?
-Termin sucul și plec, mersi.
-Nu vrei să te conduc eu?
-Nu, mulțumesc.
-Nu fi rău cu mine, zise ea lasciv, lipindu-se din nou de el.
Albert puse sticla pe bar și se depărtă dezgustat.
-Nu știu cum să îți spun mai clar de atât: marș! Îi rosti și, trecând pe lângă ea, o luă aproape în goană pe holul îngust.
Afară ploua mărunt. Își luă mașina și porni dezamăgit spre casă. Apelă un număr și oferi noutățile.
-Nu era el.
-Îmi pare rău. Nu mi-au zis despre cine era vorba, dar am aflat că are legătură cu tipii aceia.
-Mda…
-Ești supărat?
-Oarecum. Tu cum ești?
-Bine. Și Nadia e bine.
-Mi-e dor de tine. Când o să ne mai vedem?
Femeia părea că își măsoară cuvintele, apoi începu pe un ton afectat.
-Cred că nu e bine să ne mai vedem. Încearcă să îți refaci viața.
-Da, viața mea, pufni bărbatul.
-Ai văzut că era din ce în ce mai complicat. Trebuie să am grijă de Nadia. Nu îmi permit să o pun în pericol.
-Puteam să avem un start bun împreună.
-Credeam că o să înțelegi cu timpul.
-A trecut o lună, Djamila.
-Te rog…
-Nu mai am pe nimeni. Tu asta nu înțelegi.
-O să fim întotdeauna familia ta.
-Ce dracu…zise el, ocolind un câine maidanez pe care îl zări în ultima clipă. Era ceva, un câine.
-Ai grijă de tine.
-Futu-i!
În fața mașinii apăru o arătare slăbănoagă, dar nu apucă să frâneze la timp. Nu o luă în plin, dar reuși să o împingă cu botul mașinii, în timp ce roțile alunecară pe carosabilul ud.
-Ești bine? Se auzea din telefon. Albert?
Bărbatul ieși din mașină gesticulând nervos.
-Ce dracu faci noaptea, pe șosea?!
Mai mult speriată decât lovită, o tânără uscățivă, îmbrăcată prea sumar pentru anotimpul acela, o luă la fugă. Fără să stea pe gânduri, Albert porni pe urmele ei, călcând prin câteva bălți și împrăștiind stropi în toate direcțiile. O prinse într-o strânsoare puternică, și o aduse înapoi în bătaia farurilor, în timp ce fata izbea cu picioarele în jur, sperând să scape.
-Nu vreau înapoi. Mai bine mă împuști acum. Nu vin, lasă-mă! Ajutor!
-Ești drogată? Îi țipă el, zgâlțâind-o și trăgându-i mânecile în sus.
-Nu vreau cu ăia. Mai bine mă omor cu mâna mea.
Se prinse de antebrațele lui, înfigându-și degetele prin materialul sacoului. Era ori scăpată de la un azil, ori trecuse prin ceva teribil.
-Du-mă la poliție, îi ceru ea, cu voce slabă.
-Nu vrei la spital?
-La poliție, zise ea, privind când în stânga, când în dreapta.
-Ce s-a întâmplat, domniță? Întrebă el, scoțând din portofel o legitimație și trecând-o pe sub ochii ei.
-Nu prea știu să citesc și te-ai mișcat prea repede. Dar după siglă, văd că ești gabor.
-Mă rog.
-M-a procopsit ăl de sus. Atunci du-mă, frate, la secție, că-i pe urmele mele.
-Cine?
-N-am timp, nu pricepi?
-Ești sigură că nu ești drogată?
Femeia, deșirată, îi aruncă o privire neîncrezătoare, tremurând de frig și de tulburare. Părul lung, încâlcit, i se lipea de față și de gât, iar în jurul ochilor machiajul i se prelingea odată cu stropii reci de ploaie.
-Tu ești sigur că ești polițist?
-Vai, exact ce-mi lipsea în seara asta, zise el, mai mult pentru sine, ridicându-și ochii spre cer.
-Abia am reușit să fug, tu dai cu mașina peste mine… Dacă mă prinde iar ăsta, nu mai apuc Crăciunul. Du-mă de aici! Îl imploră prinzându-se de reverul lui.
Apropierea îi permise să-i vadă mai bine chipul. Buzele ei învinețite de frig, și pielea înghețată erau motive suficiente pentru a continua discuția într-un alt loc. Albert își dezbrăcă sacoul și îl trecu pe după umerii ei.
-Urcă și zi-mi ce-ai pățit. Mergem la spital întâi.
-Nu vreau să fac plângere. Vreau doar să ajung acasă.
Agățată de portieră, izbucni în plâns, acoperindu-și fața cu cealaltă mână.
-Urcă, îi porunci el.
Îi trimise Djamilei un mesaj, apoi porni lin. Amândoi erau uzi, dar ea încă tremura de frig și de agitația ultimelor evenimente.
-M-au închis două luni. Și săptămâna viitoare venea cineva să mă ducă din țară.
-Te prostituezi?
-M-a obligat ăla. Eu n-aș fi făcut așa ceva, să mă bată Dumnezeu.
În drum până la sediul central, află rezumatul poveștii: fusese sechestrată, timp de aproape două luni, de un tip cunoscut în țară pentru proxenetism. Adusă în oraș și vândută unui terț, în maxim o săptămână, Vio s-ar fi pierdut în rețeaua externă, fiind urmărită doar de speranța de a mai ajunge înapoi acasă.
O instală în biroul lui și, servindu-i o cafea caldă de la aparatul de pe hol, așteptă cuminte ca ea să reia firul poveștii, și cel puțin detaliile importante pe care le omise în mașină.
Comments