COMPLICAȚII INUTILE - CAPITOLUL 2, PRIMA PARTE

Primul capitol îl puteți găsi aici și prima parte din cel de-al doilea e aici.
Cartea se poate comanda de aici. 

Așezată pe burtă, cu prosopul de plajă mototolit sub bărbie și coatele înfipte în nisip, Charlotte se desfăta la soare, în timp ce marea îi cuprindea picioarele cu mișcări ritmice. Ar fi rămas pentru câteva luni în acel loc, fără să se plictisească. Din depărtare ajungeau estompat până la ea frânturi de conversație, într-o limbă ce-i era străină. 

Își dădu jos pălăria cu boruri uriașe și își scutură pe spate părul, ale cărui nuanțe erau amplificate de nisipul încins și soarele în amurg. Freamătul mării și trilul păsărilor conturau delicat peisajul de seară. Se ridică fără să își întrerupă cititul și întinse mâna după termos. Limonada răcoroasă și acrișoară îi astâmpără gâtul uscat. Se delecta cu o carte lejeră, special aleasă pentru acea vacanță. Își propuse să termine capitolul înainte de a se întoarce la hotel, dar, pe când protagonistul găsea în zid banii și bijuteriile fostului proprietar, o umbră apăru înaintea ei pe nisip.

-Așa de mult a durat întâlnirea? 

-Da. De ce ești încă aici? Întrebă Albert. 

-Adică? Unde ar fi trebuit să fiu?

-Se înserează. Iar tu ești singură, aici. 

-Ești mult prea grijuliu. 

-Nici n-ai idee câte îmi trec prin cap când nu sunt cu tine. Mai ales acum, că te știam singură pe plajă.  

El se așeză alături. Renunță la pantofi și șosete și își ridică pantalonii până la genunchi. Pe furiș, ea îl urmărea cum își descheia primii nasturi de la cămașă, apoi cum își sufleca mânecile. 

-Cum a mers întâlnirea?

-A fost foarte plictisitor, zise el, jucându-se cu tălpile în nisip. Îngrozitor de plictisitor. Ăștia sunt amatori. Ce număr porți la pantofi?

-Poftim?

-Cât porți la pantofi?

-36. De ce? 

-Nu râde. Vreau să știu totul despre tine. 

-Câteodată mă gândesc cum ar arăta profilul tău psihologic. Ai fi un caz interesant pentru Filip.

-Mulțumesc, dar am prietenii mei care se ocupă cu profile. De când ești aici? 

-Cam de trei-patru ore.

-Vine fluxul. O să uzi cartea, dacă mai rămâi mult așa. 

-Nici nu am realizat, Adolf!

El îi răspunse cu un surâs, iar ea se întoarse și puse tacticos semnul de carte înainte să o așeze în geantă. Apoi se trase lângă el, sprijinindu-și brațele de genunchii îndoiți, într-o postură asemănătoare. 

-Acum ce mai ai de făcut?

-Nimic. Mă gândesc dacă să mă arunc în mare așa sau să mă dezbrac înainte. 

-Îți stă bine oricum. 

Albert se întoarse spre ea cu un surâs. 

-Acum mă gândesc dacă să mă arunc în mare singur sau cu tine. 

Charlotte i se așeză în poală și îl sărută încet. El se ridică, susținându-i greutatea și se aventură în brațele răcoroase ale apei. Agățată strâns de el, îl tachina mușcându-i cu buzele lobul urechii. 

-Ce vrei? 

-Fac un experiment, zise ea mișcându-și lasciv părul ud pe spate. 

-Și ce vrei să demonstrezi?

-Că nu o să reziști mult până o să mă săruți. 

El o privi fix, cu pupilele dilatate ca de un drog puternic. Își mușcă buzele, dar continuă jocul. 

-Care e miza?

-Am să mă transform în spumă, ca Mica Sirenă. Chiar am părul roșu, ca ea. 

-Atunci nu putem risca, hotărî el, strângând-o mai puternic și aplecându-se spre buzele ei. 

La întoarcere, recepționerul îi întâmpină zâmbind și îi anunță că era planificată pentru seara respectivă o petrecere tematică, black and white. Erau liberi să nu participe, dar era datoria lui să îi anunțe. Albert îi mulțumi și se grăbiră să urce. 

-E foarte faină ideea!

-Cu petrecerea? Chiar vrei să mergem?

-De ce nu? Oricum, după ce ne întoarcem nu o să mai avem nici chef, nici timp să fim foarte aventuroși. 

-Eu nici acum nu prea am chef. Mi-a murit entuziasmul, în timp ce ascultam ce debitează ofițerii ăstora. 

Ea se grăbi să își lase geanta și să își întindă prosopul pe un spătar.

-Atunci merg doar eu? Sau mâncăm și rămân pe urmă?

-Bine. O să vedem. 

După un duș rapid, s-au îmbrăcat amândoi în alb. Respectau în felul acesta tematica propusă, dar după cină, Albert nu se sfii să își arate indispoziția. 

-Nu trebuie să mergem, dacă tu nu vrei. Eu mă gândeam să rămân, dar poți liniștit să te duci să te pui în pat. 

-Și vrei să rămâi singură, aici, îmbrăcată așa? 

Charlotte îl privi uimită. 

-E mult prea transparent materialul, iar lungimea… Să zicem că nu m-aș putea relaxa să știu că tu ești aici, îmbrăcată așa. 

-În prima fază am avut impresia că nu am auzit bine ce zici. Dar insiști să mă lămurești. 

El o luă de mână și o conduse înspre lift, încercând să fie cât mai convingător. 

-E târziu, oricum. Cel mai bine ar fi să o lăsăm pe altădată. 

-E doar unsprezece. 

-Tocmai, e târziu. Și mâine voiam să ne trezim devreme să prindem împreună răsăritul. 

O trase în cabină și apăsă pe butonul ascensorului. 

-Nu, așteaptă! Putem să rămânem puțin și la petrecere și să ne și trezim în timp pentru răsărit. 

-Nu mai insista. 

Năucită, Charlotte nici nu știa cum să reacționeze. Îl urmă fără să mai spună ceva, dar îi luară câteva ore să adoarmă. Dimineața, în timp ce soarele se pregătea să se nască din apă, se plimbau umăr la umăr pe o plajă retrasă. Charlotte făcu o ultimă încercare de a clarifica lucrurile

-Albert, tu nu ai încredere în mine? 

-Ba da. De unde ai scos asta?

-Cam asta mi-ai dat de înțeles aseară. 

-Eram doar obosit. Întotdeauna am avut încredere în tine. Și nici măcar nu am zis ceva ca să înțelegi asta. 

-Te-ai legat de rochia mea. 

-M-aș lega și acum.

Albert o luă în brațe, încercând să deturneze discuția. 

-Nu am chef de glume. Fii sincer! 

-Ok, Char. Am încredere în tine, dar să te știu singură, într-o țară străină, la o petrecere unde nu este nici măcar un cunoscut… 

-Dar tu ai ales locul. Asta ar însemna că îți place aici. 

-Îmi place, dar nu are legătură cu ce îți ziceam. În ceea ce te privește, nu vreau să îmi asum riscuri inutile. Vreau să am grijă de tine. Ai încredere! Uite, dacă vrei, putem merge diseară la orice petrecere se organizează la hotel.

-Nu cred că mai e vreuna. 

-Îmi pare rău. Poate mai prindem ceva interesant de făcut cât mai stăm. Sigur mai sunt lucruri de făcut. 

El își petrecu brațul pe după umerii ei și îi sărută creștetul. 

-Nu vreau să îmi fac probleme în legătură cu tine. Lasă-mă să mă ocup de tine și să te protejez. Lasă-mă pe mine să fiu eroul și o să fii cea mai fericită. 

Charlotte nu mai insistă, chiar dacă situația o făcea să se simtă inconfortabil. El avea un stil dibaci de a o dezarma și de a o face să ajungă de la determinare la vinovăția de a fi încercat vreodată ceva. De multe ori ajungea singură la concluzia că ideile ei erau proaste. Pentru prima dată în viața ei, se întâmpla ca ideile ei bune să fie cu mult depășite numeric de cele greșite. 

***

Se anunța o după-amiază liniștită, de leneveală. Era ocazia perfectă pentru un maraton de urmărit serialul polițist pe care îl găsiseră de curând. Îmbrățișați pe colțar, în timp ce aroma cafelei proaspete se răspândea în jur, gustau cu plăcere din micul moment de tandrețe. Săptămâna trecuse greu și apucaseră prea puțin să se vadă.

După nici un sfert de oră, Albert primi un mesaj. Se scuză și se închise în dormitor pentru conversație. Nu ar fi fost ciudat să fie sunat pentru serviciu chiar și în zilele lui libere, dar ceva din tonul lui îi atrase atenția Charlottei. Putea să îl audă vorbind în engleză, destins, informal, de parcă ar fi vorbit cu un fost coleg. Dar dacă era un fost coleg, la ce îi folosea să meargă în cealaltă cameră?

Așteptă nerăbdătoare ca el să termine și să se întoarcă. Nu reușise de fapt să audă multe, dar spera la o explicație. Însă veni finalul filmului, iar ea realiză că, neprovocat, el nu avea să deschidă subiectul. 

-Cine a fost?

-Da, mă gândeam că poate o să întrebi. Era Djamila. 

Blocată pentru câteva clipe, îi scăpă un oftat scurt, dar încercă să rămână fermă și rațională. 

-Nu știam că mai vorbiți. După cum ziceai că v-ați epuizat sufletește, nu mă așteptam.

-Asta a fost în trecut. Am reușit să rămânem prieteni. 

-Aha. Și vorbiți des?

-Nu. De câteva ori pe lună. Suficient, cred. 

-Da, chiar suficient. Și de ce vorbiți pe engleză dacă știi limba ei?

-Pentru că nu îmi place să vorbesc pe arabă. Evit să fac asta ori de câte ori pot. Ești cumva geloasă?

El se ridică într-un cot, încercând să își mascheze zâmbetul. 

-Nu știu dacă e cuvântul potrivit, dar mi se pare aiurea să nu știu despre asta. Mai ales că locuim împreună de vreo două luni. Măcar tangențial să fi atins subiectul. 

-Am avut o relație de opt ani, din care șase i-am trăit sub același acoperiș. Nu ai de ce să te simți amenințată sau să fii geloasă. 

-Atunci de ce nu vorbești niciodată despre ea?

-Ce să vorbesc?

-Că te-a sunat, de exemplu. Sau că vă trimiteți mesaje. Mi-ai povestit prea puține despre ea și acum aflu, din senin, că voi păstrați legătura. 

-Da, nu m-am gândit. Mai ales că tu mai discuți cu Marcel, nu mi-a trecut prin minte să ai o problemă cu asta. 

-Ba eu chiar n-am mai discutat cu el. Și mi-e greu să cred că nu te-ai gândit, la cât ești de calculat. 

-Ok, am vrut să îți spun cândva, dar nu era momentul. Pot, în schimb, să îți răspund acum dacă ai întrebări. 

-Albert, nu e chiar așa. Din start trebuia să îmi spui că încă mai comunicați. 

-Faci tam-tam pentru nimicuri. Ne-am cunoscut acum zece ani, într-o misiune pe care am avut-o în țara ei, când lucram pentru armată. Era să mă tăbăcească, din cauza unei greșeli de-ale mele. N-a făcut-o și ne-am împrietenit. 

-N-am înțeles mai nimic. 

Albert oftă și, ridicându-se pe șezut, bătu cu palma locul de alături. 

-Aveam douăzeci și șase de ani, eram fără minte și m-am înscris pentru o operațiune de recuperare de prizonieri. 

-Nu cred că am auzit despre asta la știri. 

-Nici nu ai fi putut. Nu s-au făcut publice informații despre asta. Oricum, am semnat un contract stufos de confidențialitate, așa că nici nu îți pot da detalii.  

Charlotte asculta cu buzele întredeschise. 

-Am găsit o parte din prizonieri și am cerut întăriri, apoi m-am pus în pragul ușii, cu spatele, închipuie-ți! M-am umflat prostește în pene, până am simțit pe ceafă țeava unui pistol. Era ea. Reușise înaintea noastră să ajungă acolo și, pentru că taberele noastre n-au comunicat, nu știam cine, ce progrese făcuse. Am reușit să o dezarmez, dar a apucat să îmi împlânte un cuțit în umăr. A fost palpitant, ce să zic? Acum aș fi acționat altfel, dar nu aveam atâta experiență și eram mult prea impulsiv. 

-Nu pari mai puțin impulsiv acum. 

-Sunt, crede-mă! Pe urmă am cerut să fiu detașat acolo pentru operațiuni. Am stat aproape trei ani, dar a trebuit să mă întorc. Am reușit să o ajut pe ea să obțină transferul aici, împreună cu fiica ei, Nadia. 

-Era căsătorită?

-Divorțată. Nadia avea 11 ani pe-atunci. Am făcut parte din copilăria ei, din viața ei. Nu prea am cum să nu țin legătura cu ele. 

-Nu am zis că e greșit, dar mă deranjează că mi-ai ascuns. 

-Mă rog, nu găsisem momentul. 

-Dar ea câți ani avea, dacă fiica ei avea 11?

-33 sau 34 cred. 

-Era o diferență interesantă de vârstă între voi. 

-Da. E o diferență. 

-În favoarea ei. 

-Da. Unde vrei să ajungi cu asta? 

-Niciunde. Mă gândeam doar. 

-În fine. Cam asta e povestea. 

-Și cum v-ați despărțit?

-Am decis că e mai bine așa. 

-Cine a decis?

-Mai mult ea. Considera că a ajuns la un anumit nivel și că eu mai am nevoie să mă dezvolt alături de cineva care să fie în același proces sau într-un proces complementar. 

-Nu cred că înțeleg. 

-A refuzat să îmi dea prea multe explicații. Cred că se referea la faptul că deja era într-un alt punct în viață și eu aveam nevoie de alte lucruri. 

-Cum ar fi?

-Să-mi consum avântul, ca pe urmă să mă ocup de o relație obișnuită, o familie, copii. Nu am ținut niciodată morțiș să fiu în ton cu aranjamentele astea clasice, dar uneori, chiar și atunci, mai tânjeam la o viață obișnuită. De fapt, nu eram prea compatibili. 

-Totuși, să locuiești patru ani cu cineva incompatibil?

-Sunt multe lucruri care fac o relație să funcționeze. Eram destul de calculați amândoi, încât să fie relativ ok. Și chiar am iubit-o. Le-am iubit pe amândouă. 

Pentru un timp nici unul nu mai spuse nimic. Se priveau pe furiș, încercând să prindă informații mai multe din comportamentul celuilalt. 

-Pe tine, în schimb, te ador. N-aș putea să trăiesc fără tine, zise el, privind-o fix, în cele din urmă. 

-Dar ești conștient de faptul că nu aș fi de acord să mai mergi cine-știe pe unde, să fii în pericol. 

-Da, știu. Nu mai fac asta de ceva vreme. Mi-am creat un buncăr doar al meu și mi-e bine în el. Mai ales de când ai acceptat să fii și tu aici. Îmi place adrenalina, dar am depășit etapa cu misiunile de tip comando. 

-Poate o să îmi mai povestești despre aventurile tale. 

-Nu am prea avut aventuri. 

-Nu la idile erotice mă refeream, zise Charlotte râzând. Ci la aventurile militare. 

-Prefer să nu vorbesc. Ai observat că nu prea intru în subiectul ăsta, dacă nu mă duci tu în direcția asta. Sunt lucruri despre care nu vreau să vorbesc. De multe ori retrăiesc în vis unele… Misiuni. Nu sunt subiecte plăcute, mai ales de împărtășit cu tine. 

-Și cu fratele tău ce s-a întâmplat? 

-A fost ucis cu doi ani înainte să o întâlnesc pe Djamila. Într-una dintre țările acelea despre care nu vreau să vorbesc. 

El oftă și își fixă privirea pe pumnii strânși. Charlotte își înghiți cuvintele. 

-Eram kamikaze atunci. Pot zice că ea m-a salvat. 

-Cum îl chema?

-Manuel. Era mai mare decât mine cu patru ani. S-au împlinit doisprezece ani, acum câteva săptămâni, în 3 septembrie.

-Îmi pare rău. Dacă vrei…

-Nu, nu vreau, o întrerupse el, intuind invitația ce ar fi urmat.

-Dar tu ai ucis pe cineva până acum?

-Tu ce crezi? E o senzație tulburătoare, dar te obligă să îți regândești planurile de viitor. Te simți ca un zeu când ochești și câteva clipe până eliberezi trăgaciul. 

-Și nu ai remușcări? 

Charlotte se înfioră. Până atunci, nu se gândise prea mult la implicațiile pe care le-ar avea un asemenea serviciu. 

-Ai, atât timp cât nu e decizia bună. Însă, când e singura variantă ca să îți atingi obiectivul, nu îți permiți să ai procese de conștiință. Am avut câțiva care au ezitat, cu arma la ochi, și au ajuns șacalii să le roadă oasele. Au fost și care au cedat și s-au sinucis prostește. Nu suntem toți făcuți să putem face față situațiilor limită. 

-Nu știu dacă aveam nevoie să aud asta. Nu știu cum aș putea să iau viața cuiva. 

-Nu e chiar atât de greu. Provocarea e să poți trăi tu cu faptele tale. Iar ca să citez un coleg de breaslă: Oricine poate ucide, dar nu oricine poate viola. Asta e o limită pe care vreau să o păstrez.

-Nu, nu, te rog. Nu vreau să mai aud. Deja mi se ridică părul pe ceafă. Orice ai făcut până acum, te rog să nu mai repeți. Nici nu știu cum să asimilez ce mi-ai zis. 

-Nu asimila. Eu n-am să mai povestesc, tu nu ai să mai întrebi și lăsăm asta ca și cum ar fi fost o discuție despre un film cu Rambo. 

-La tine așa se rezolvă lucrurile? Închizi ochii și pretinzi că n-au existat?

-Unele da. Nu regret nimic. Aș fi putut să fac lucrurile mai bine? Cu siguranță, mereu se poate, dar sunt împăcat cu tot ce s-a întâmplat.

El se întinse și, luând-o în brațe, își lipi buzele de gâtul ei. 

-Aș avea un singur regret, dar sper să nu se ajungă la asta.

-La ce?

-Să mă părăsești. Nu aș reuși să mă împac cu ideea. Te rog să nu pleci de lângă mine. 

Charlotte, înfiorată de atingere și amuzată de ultima lui destăinuire, îl provocă la mai multe. 

-Și de ce te-aș părăsi?

-Dintr-o prostie, știu eu? Nu vreau să pleci, îi zise șoptit, în timp ce îi săruta cu grijă gâtul. 

-Lasă-mă, se smuci în joacă, încercând să se ridice.

Dar din câteva mișcări rapide, el o întinse pe colțar și se așeză deasupra, imobilizând-o complet, cu mâinile deasupra capului. 

-Mai stai. 

-Spune-mi că mă iubești!

-Char, nu mă pune să fac declarații. 

-Spune-mi!

-Te ador. Mi-aș pierde mințile dacă ți s-ar întâmpla ceva. 

-Mai spune-mi!

-Mai bine îți arăt, îi răspunse el, eliberându-i mâinile și căutându-i marginea tricoului. 

-Încă mai sunt supărată, zise ea printre săruturi. 

-Nu ai pentru ce. Tu ești singura, unica și cea mai prețioasă femeie! 

-Mai spune-mi un secret!

-Ce secret? Nu am secrete.

Ea se strecură de sub el și se așeză pe podea, culcându-și capul pe marginea colțarului. Cu un surâs inocent, își răsfiră părul pe spate și insistă:

-Spune-mi ceva despre tine. Ceva ce n-ai spune oricui. 

-Am o singură slăbiciune. 

-Hmm, care să fie aceea?

-Tu. 

-Ei, spune-mi ceva despre trecutul tău.

-Îmi vine în minte ceva, dar nu știu dacă ai vrea neapărat să auzi asta. Sau să vezi. 

-Să aud și să văd? Chiar te rog!

-Mă așteptam la asta. Vino cu mine!

-Uneori cred că intenționat faci lucruri, ca să scoți de la mine unele reacții. 

-De data asta, nu. Așteptam o reacție mai jucăușă când eram pe colțar, cu tine în brațe. Și uite ce am ajuns să fac. 

O conduse la dressing, de unde Albert luă o cutie neagră, dreptunghiulară, întărită la colțuri cu plăci de inox. După cum o manevra, părea să fie destul de grea. O așeză pe pat, în dormitor, și îi potrivi codul pentru cifrul. Cu un clic sonor, capacul săltă puțin, iar el descoperi de tot conținutul. Charlotte privea, fără să aibă idee ce avea să i se prezinte. 

-E colecția mea de cuțite, zise el urmărind satisfăcut conținutul. Uite, ăsta e preferatul meu. I-am înlocuit doar teaca. O vreme nu am mai suportat pielea. 

-Nu cred că am întâlnit vreodată un colecționar de cuțite. 

-Nu e un hobby chiar atât de comun. Uite-l! E foarte frumos. Kabar 12-17. Aveam unul mai mare, dar am rămas fără el, acum câțiva ani. Ăsta are lama doar de 17.8 centimetri. E cel mai faimos cuțit din lume. 

-Un cuțit faimos? Întrebă ea ridicând din sprâncene. 

-Da. A fost conceput în timpul celui de-al doilea război mondial. Mulți soldați de pe vremea aceea au purtat la ei așa ceva. E încă foarte folosit, mai ales în Marine Corps, din SUA. 

-Nu știu exact ce e aceea. 

-E o ramură din armata lor. Marina americană, dar au mai multe prerogative. 

-Pot să mă uit? 

-Doar să fii atentă. Lama e foarte ascuțită. 

-Greu pentru un cuțit. 

-Nu e chiar atât de greu, după ce te obișnuiești cu el. Are puțin peste trei sute de grame. 

-De ce are lama neagră? 

-E mai eficient așa, în misiunile de noapte, dar nu numai atunci. Dacă îl miști și îi schimbi unghiul, nu reflectă lumina și asta îți scade șansele de a fi depistat. E un lucru dezirabil. 

-Ce mai ai pe acolo?

El o privi mirat. Nu se aștepta ca ea să fie oripilată de recenta dezvăluire, dar îi surprindea un interes autentic. Aplecați amândoi peste cutie, Albert îi arătă rând pe rând armele, cu explicații succinte, cât să nu fie plictisitor. 

-Uite un Gerber. Nu e deosebit, dar e un cuțit bun. 

-Ce sunt astea? Începu să râdă Charlotte, scoțând din cutie o teacă dreptunghiulară, ce acoperea șase cuțite mici. Aici ți-ai pus tacâmurile pentru invitații speciali? 

-Astea sunt de jucărie. Nu le-am folosit la mare lucru. Privește!

El închise ușa de la dormitor, luă o distanță de patru pași și împlântă trei dintre cuțite, aruncându-le pe rând, calculat, de parcă arunca săgeți la țintă. 

-Doamne, ce faci cu ușa?

-Nu aveam unde să îți arăt. Oricum, mai are câteva urme, dar nu le-ai văzut pentru că ușa n-a fost niciodată închisă. Intenționez să o schimb, în curând. 

-Mă rog. Asta faci tu, în timpul liber?

-Printre altele. Ce zici acum? Ți-am împărtășit un secret?

Luă și restul cuțitelor și le împlântă cu dibăcie la câțiva centimetri distanță de celelalte. 

-Da. Nu mă așteptam să-mi arăți așa o colecție. 

-Nu e chiar un secret, dar nu prea reușesc să strecor subiectul într-o discuție banala. 

-Da, e greu de făcut. Dă-mi și mie să încerc. 

Charlotte se ridică și, smulgând cuțitele de pe ușă, veni lângă el. 

-Mie îmi place că nu te sperii ușor. 

-Nu am de ce. Zi-mi, cum fac?

-Chiar vrei? 

-De ce nu? Zi-mi! Apuc de vârf și arunc?

-Nu chiar. E o tehnică, Fedin, după… Deci, poți să arunci cu răsucire, sau fără. Caută punctul de echilibru al cuțitului, începu explicația poziționându-i oblic palma și strecurându-i un cuțit între degetul mare și arătător. Are doar vârful ușor ascuțit, nu are rost să aibă lama tăioasă, nu o să te rănești cu el. Îndoaie genunchii și pune piciorul stâng înainte. Prinde mânerul și încearcă să miști mâna cu totul, să ții încheietura fixă. Altfel riști să ratezi ținta. Întinzi mâna, fixezi ținta, aduci la ureche, întinzi brațul mult în față și eliberezi cuțitul, ținând încheietura fixă. 

După ce termină explicațiile, îi mai făcu două demonstrații, apoi, lipindu-se de Charlotte, repetă cu ea mișcările, de câteva ori, apoi se așeză pe marginea patului, privind ca un spectator curios. Primul cuțit, aruncat cum nu se putea mai stângaci, nu doar că nimeri ușa, ci rămase chiar înfipt. 

-Impresionant! Dacă mai exersezi, putem găsi un contract bun pentru amândoi. 

-Era un film despre asta. 

-Mai încerci? 

-Nu. Îmi ajunge o victorie pentru ziua de azi. Prefer să pictez. 

Se așeză lângă el și își trecu mâna prin părul lui. 

-Cum te-ai ales cu un așa hobby?

El ridică din umeri, fără să răspundă și se întinse pe spate, cu mâinile sub cap.  

-Mă gândesc că nu le-ai spus iubitelor tale despre asta. 

-Nu am avut iubitele potrivite. 

-Djamila cred că știa. 

-Da, știa. 

-Te-a ajutat și ea să colecționezi?

-Oarecum. De ce vrei să vorbim despre ea? Întrebă Albert ridicându-se pe coate. 

-De ce nu vrei să vorbim despre ea?

-Am vorbit azi destul. Ce vrei să mai știi?

-Nimic, în special, dar te comporți tare ciudat când vine vorba de ea. 

-Încă avem un soi de relație și nu vreau ca asta să intervină între noi. 

-Și atunci te prefaci că nu există și schimbi subiectul?

-N-am schimbat nimic. Îți răspund la orice întrebare, dacă ai vreuna, dar dacă nu e cazul, prefer de cele mai multe ori să-mi țin gura. 

Se ridică și începu să își pună înapoi în cutie toate jucăriile de colecție.

Salutare tuturor! Prologul îl puteți găsi aici, iar prima parte aici.
Vă mulțumesc pentru vizită! Puteți să vă abonați și să fiți la curent cu tot ce postăm. 💙
Cartea se poate comanda de aici.