COMPLICAȚII INUTILE - CAPITOLUL 2, partea a treia

Primul capitol îl puteți găsi aici și prima parte din cel de-al doilea e aici.
Cartea se poate comanda de aici. 

Într-una dintre zile, când zăpada camufla copacii goi și asfaltul înghețat, Albert fu nevoit să însoțească o patrulă, pentru a aduna informații despre o situație mai puțin obișnuită. Lăsă mașina la sediu și merse cu duba, alături de echipă. Locul nu îi era străin. Cei de la secția de poliție erau deja acolo. Perimetrul era delimitat cu bandă galbenă, dar în jur începeau să se strângă câțiva curioși. Lângă blocul ce putea foarte bine să fie încadrat în categoria clădirilor bântuite, după cum se prezenta, cadavrul unei tinere stătea întins pe zăpada bătătorită. 

Albert se interesă dacă trupul a fost sau nu mișcat, dar nimeni nu știa să îi răspundă exact. Câțiva dintre locatarii imobilului declarau că au găsit-o pe câmpul din apropiere și că ar fi târât-o o haită de câini până acolo. Alții susțineau că s-a aruncat de la etaj, dar poziția în care era cadavrul parcă nu păstra urmele unui asemenea act. Se apropie de ea, urmărind detaliile importante. Fața îi prinsese o nuanță cadaverică, dar o recunoscu. Apoi ochii îi fugiră peste urmele de mușcături de pe mâini și picioare, din care nu se vedea să se fi scurs nici măcar o picătură de sânge. 

-A fost atacată de câini după ce a murit. 

-Trebuie făcute prima dată teste de laborator, îi răspunse unul dintre agenții care s-au întors uimit spre el, auzindu-i ipoteza.

Părul ei, vopsit blond, începuse să își piardă nuanța de proaspăt, iar machiaj nu avea deloc. Se uită la mâinile ei și găsi o manichiură ce ar fi trebuit refăcută, fata având doar urme de ojă roșie, la baza unghiei. Ochii aproape negri, larg deschiși, exprimau groaza ultimelor clipe trăite. Încă avea prea multe inele pe degete, ca să fi fost vorba de un jaf, iar cerceii, niște rotocoale uriașe din aur, îi întăreau presupunerea. În timp ce se uita îndeaproape, încercând să găsească indicii, simțea cum mai multe perechi de ochi îl urmăresc, dar nu îl deranja asta neapărat. Era mult mai iritat de faptul că fusese nevoit să vină el pe teren și că nimeni nu putea să îi dea explicații concrete. 

-Voi nu vedeți că nu e nici măcar un strop de sânge pe jos? Plus că nici nu ar fi putut să cadă așa, dacă s-ar fi aruncat de pe clădire. Iar distanța până la perete e prea mare. 

Pe lângă alte detalii, Albert observă că fata era îmbrăcată prea sumar, chiar și pentru o noapte de pescuit clienți. Scoase din buzunar un pix și împinse șuvițele blonde de pe chipul fetei, apoi trase ușor de marginea gecii mult prea subțiri, lăsându-i pieptul să apară cu ușurință și dezinvoltură. Nu purta nici un lănțișor, dar la baza gâtului observă o urmă subțire, roșiatică, dar îndeajuns de discretă pentru a fi scăpată din vedere. 

În timp ce îi inspecta încălțămintea, cineva încercă să îi atragă atenția, printr-un tușit insistent. Se ridică și reperă persoana perseverentă. Își ridică sprâncenele, cerând tacit explicații, dar i se răspunse printr-un alt gest. Își strânse nemulțumit buzele subțiri și îi anunță pe ceilalți că merge pe acoperiș, urmând o domnișoară ce se furișase discret înaintea lui, în bloc. Frigul înghețase mirosurile fetide, făcând aerul mai respirabil, dar Albert nici nu voia să își imagineze cum ar fi fost să locuiești vara într-un asemenea loc. La etajul doi se opri și o porni pe coridorul întunecos. O ușă îl aștepta deschisă, iar de cum intră, fu asaltat cu rugăminți. 

-Generale, eu știu ce s-a întâmplat, dar te rog ca pe Dumnezău, să nu mă dai în gât. 

-Cineva sigur știe ce s-a întâmplat. Ia, zi!

-Am auzit ieri că s-au întâlnit Piticu și ăilalți. Fata asta e frecangioaică, mă-nțelegi?

-Știu, dar asta nu explică mare lucru. 

-E mai complicat. Era gravidă și au aranjat-o. Știa și ceva mai mult, nu știu ce. Era al unuia dintre ei copilul, din câte am înțeles. 

-Nu mi-ai zis mare lucru. 

-Dar nu știu mare lucru. Doar că nu s-a dat singură de pământ. 

-Și i-ai auzit pe ăia. 

-Da, tăticule. Și știu că era borțoasă. 

-Era și consumatoare?

-Nu, Doamne ferește! Doar așa, din când în când, mai trăgea o bilă sau ceva. 

Albert zâmbi distrat, îi mulțumi și dădu să se întoarcă spre ușă. 

-Dar nu mă zici, tati, că altfel mă aduni pe mine de pe jos. 

-Nu, Vio, nu o să spun nimănui nimic. Tu ești bine? 

-Cu frica în oase, îți închipui, nu? 

Bărbatul îi zâmbi amiabil și se interesă de modul în care cineva ar putea să urce pe clădire. 

-Ca pe bulevard. Nu e nici un lacăt pus pe ultima ușă. 

Femeia, o făptură uscățivă și deșirată, îi arătă exact despre ce vorbise, însoțindu-l până sus. Nu dorea să fie văzută cu el și se străduia să nu își atingă tocurile de scările de beton. Deschizând ușa capitonată cu un strat poros de rugină, adăugă șoptit:

-Ți-am zis, ca pe bulevard. Dacă n-ai fi așa hotărât, a-ți putea foarte ușor să ziceți că fata s-a sinucis. 

-Ușa asta nici n-a mai fost mișcată de… Mult timp! 

-Am știut eu că îți merge mintea. 

-Și eu știu ceva. Ai mai multe informații decât mi-ai zis. 

-Să mă ierți, tăticule, dar nu-mi pot pune pielea pe băț pentru o vrăbioară. 

-Ce-ai zice să apari și tu în dosar, ca martor?

-Ferească Sfântu’! Cum să apar? Să nu te pună păcatul, că te sudui, de nu apuci să mai pui geană pe geană. 

-Mă sudui? Ia încearcă! O provocă el râzând. Când ascunzi informații relevante pentru un asemenea caz, putem să te considerăm complice. 

-Eu, complice? Vai, generale, păcatele mele! Și vorbește mai încet, că te aude toți de jos. 

El își sprijini palma gigantică pe umărul ei osos și o împinse ușor. 

-Nu-mi place că nu îmi spui tot ce știi, dar dacă m-ai pus pe pista bună, te iert. 

-Mai știu ceva. 

-Ia zi!

-Marin se lăuda zilele trecute că până la vară te zboară de pe funcție. 

Bărbatul se întoarse spre ea cu o mină înfricoșătoare. 

-Cine ți-a zis? 

-Crețu’. A auzit și el de la unu’, altu’. Dar a vorbit foarte spurcat, să știi. Nu-mi permit să-ți repet. 

-Mersi că m-ai pus în temă. O să am personal grijă de Marin. 

-E un porc. Un râtan slinos. 

-Ți-a zis și ție ceva?

-Ei, mi-a zis. Normal că mi-a zis! De fiecare dată mă bagă sub plapumă cu tine. Dar, păcatele mele, mi-e frică și să mă gândesc la așa ceva.

Albert începu să râdă.

-Nu că ți-aș fi făcut sau ți-aș face acum avansuri, dar ard de curiozitate. De ce naiba ți-e frică să te gândești la așa ceva?

-E o vorbă și asta. 

-Zi-mi cum stă treaba cu vorba. 

-Nu m-aș lăsa pe mâna unuia ca tine, în treburi de-alea. Să mă ierți, dar când îmi arunci câte-o privire, îmi îngheață și ultimul fir de nisip din rinichi. Și parcă niciodată nu pot să ghicesc ce-ți poate pielea și ce-ți băune capul. 

-Bine, Vio! Mă simt în siguranță acum, că știu că nu ai intenții necinstite cu mine, încheie bărbatul, plecând cu un rânjet larg. 

Încerca să pună cap la cap lucrurile pe care tocmai le aflase și, pentru a rămâne singur, folosi ca pretext nevoia de a bea un suc, implicit, de a căuta o astfel de băutură. Șutând, pe măsură ce mergea pe trotuar, câte un bulgăre mai mare de zăpadă, văzu la distanță un magazin mic, la parterul unui bloc. Spre surpriza lui, prinse de clanță și mișcă ușa acestuia în același timp cu o femeie care își dorea să iasă. 

-Vai, ce mă bucur! M-ai salvat! Se entuziasmă Emma. 

-Da? Sunt în timpul serviciului, cam asta încerc să fac.

-Nu te-a sunat Charlotte? 

-Nu știu. Nu am la mine telefonul. 

-Am crezut că ați vorbit. S-a blocat yala și nu pot intra în casă. Speram să îmi aduceți cheia de rezervă. Poate e de la cheie. 

-Nici nu sunt cu mașina, dar dacă îmi arăți despre ce e vorba, o să încerc să văd ce pot face.

Emma îl conduse la apartamentul ei și, punându-i cheia în mână, aștepta o minune. El încercă să descuie, folosind cheia, dar fără rezultate.

-Dacă o forțez, simt că o să se rupă. Stai așa. 

Scotoci în buzunarul interior al hainei și scoase un mic breloc, ca cele pentru excursioniștii aventuroși. Îngenunche lângă ușă și, cu două ace subțiri, arcuite, căută poziția perfectă pentru butucul yalei. În mai puțin de un minut, ușa se deschise. 

-Ai noroc că e închizătoare simplă. Era mai greu la o ușă metalică. Și nu aveam uneltele bune la mine.

-Tu nu lucrezi în poliție? De unde ai învăţat asta? Întrebă Emma, privindu-l stupefietă. 

-Am și eu prietenii mei, atribuțiile mele. 

-Îți fac un ceai?

-Nu rămân, mulțumesc, zise el, analizând atent interiorul. Deci aici vine Char, a mea. 

-Da. Aici. Și rămâne și la cafea, nu ca tine. 

-Cafea? O cafea poate că mi-ar prinde bine. Am învoit-o azi pe fata din echipa mea și a trebuit să vin în locul ei. N-am apucat să îmi fac plinul de cofeină.

Ea îl privi cu recunoștință și se grăbi să pună ibricul pe foc. 

-O să îți desfac yala, să văd dacă pot să îmi dau seama ce are. Mâine sper să nu mă mai găsești pe aici. Roșcata mea ce face?

-Era blocată la cadastru. Îți mulțumesc, Albert! Nici nu speram să se rezolve atât de repede și ușor, îi spuse ea, trecând în baie, prin spatele lui, pentru a-și spăla temeinic mâinile. 

-Fă-mi o cafea tare și suntem chit. 

Seara, când Albert se înapoie acasă, o găsi pe Charlotte aplecată peste câteva schițe. Îi plăcea enorm să o privească în timp ce lucrează, dar în același timp ar fi pus-o pe un piedestal și ar fi păstrat-o doar pentru el. Înghițea cu greu să o știe plecată de-acasă, uneori până seara târziu, mai ales că el avea o dorință de nestăpânit de a o ține la adăpost de pericole externe, reale sau chiar închipuite. Îi cerea frecvent să fie atentă, să nu se aventureze în discuții cu persoane străine, ținându-i de multe ori discursuri  precum un părinte grijuliu.

Totuși, faptul că ea lucra mai mult în compania bărbaților, îl punea mereu pe jar. Nu era împăcat să știe că alții roiesc în jurul ei, că îi oferă atenție și că ea le împarte zâmbete. Deși încercase mereu să nu dea nimic de bănuit, îi era greu să accepte și prietenia ei cu Filip, pe care îl găsea ciudat și arogant. Simțea de multe ori cum îi clocotește sângele când o vedea discutând cu alții, iar dacă ar fi fost după el, nu le-ar fi permis nici să îi strângă mâna. 

În unele situații, Charlotte își punea semne de întrebare legate de atitudinea aceasta a sa: nu știa dacă era chiar gelozie sau pur și simplu era supra-protectiv, date fiind lucrurile la care avea acces prin profesia sa. Oricum, păreau perfecți împreună, chiar și așa, de la poluri total diferite. Doar în intimitatea lor, Albert mai obișnuia să își mai lepede din armuri. Ea era persoana ce îl făcea mai uman, care îi mai slăbea rotițele atent calibrate. Adevărul era că pe lângă o predispoziție personală de a fi într-un anumit fel, profesia îi amplificase unele dintre aceste caracteristici. Distant și imprevizibil pentru unii, încerca să fie predictibil și dedicat total în ceea ce o privea pe Charlotte. 

Cina îl aștepta la cald, în cuptor. Își puse o porție generoasă de paste și mâncă singur, urmărind pe telefon câteva videoclipuri scurte. Apoi se tolăni pe canapeaua maro de vinilin, din camera de studiu, captivat de ceva pe ecranul telefonului. 

-Ești ok? Pari preocupat. 

-Da. Am avut ceva muncă de teren azi.

-Mi-a spus Emma că v-ați văzut. Mersi că ai ajutat-o!

-Nu vă scapă nimic. 

-Nu, îi răspunse ea râzând. Și de ce a trebuit să o înlocuiești pe fată?

-Ești cumva de la contra-spionaj? S-a învoit. Se simțea rău. Oricum, a fost mai bine că m-am dus eu. 

-De ce? Era prea mult pentru o fată?

-N-am zis asta. Lavinia e chiar o tipă bună, implicată, chiar mai curajoasă decât unii din echipă. A avut ceva probleme. Trebuie să înțeleg și problemele femeilor din echipă. 

-O dată pe lună are liber?

-Nu la asta mă refeream. Poate era doar mahmură după o petrecere mai serioasă, nu știu. Dar încep să cred că tu ai o gândire mai sexistă decât a mea. 

-Nu zău!

-Păi mă suspectezi că am o atitudine părtinitoare, doar pentru simplul fapt că sunt bărbat.

-Și nu ai?

-Uneori, dar nu e nimic serios sau ieșit din comun. Și ca să vezi cât sunt de misogin, să știi că dacă ar fi cazul, aș renunța la oricare alt bărbat din echipă în favoarea ei.

-Ar trebui să mă îngrijorez?

-Nu, deloc. Întăream doar impresia ta. 

-N-ai haz! Emma cum era?

-Bine. S-a bucurat mult să mă vadă, de data aceasta. 

-Întotdeauna s-a bucurat să te vadă. 

-Am rezerve în privința asta, zise Albert ridicând din sprâncene.

-Am tot insistat să se mute în apartamentul meu, dar degeaba. Nu știu ce poate să fie mai sinistru decât să locuiești în zona aia.

-Urme de sânge pe zăpadă, zise el aproape pierdut, citind un email primit în timpul mesei. 

-Ce zici?

-Urmele de sânge pe zăpadă. Sunt mai sinistre decât zona în sine. A acceptat prețul pe care i l-am oferit. Mâine o să merg să semnez contractul. 

-Mă pierzi dacă n-o să încetezi să sari de la un subiect la altul. 

-Cu terenul, Char. Au acceptat prețul, pentru teren. Mâine semnăm hârtiile și o să fim noii proprietari. 

-Noi vom fi? 

-Deci, stimată domniță, vă invit oficial să preluați problema și să vă ocupați de restul lucrurilor?

-Cu ce să mă ocup eu?

-Să faci proiectul. 

-Eu?!

-Păi cine altcineva? Să mai plătim proiectant? 

-Să mai plătim? Oricum, prețul pentru lucrările mele e mai mare ca media de pe piață.

-Bine, eu plătesc. Iar pe tine, te-aș plăti cu oricât. 

-Sună așa murdar, să zici tu asta. Eu nu sunt de vânzare.

-Cu siguranță, nu. Mă gândeam doar că poate ți-ar plăcea să ne gândim la asta ca la casa noastră. 

-Trebuie să îți răspund acum?

-Desigur că nu. Prima dată vreau să mergem să vezi încă o dată locul și să-ți faci o idee mai exactă. 

-Oamenii, în general, fac planuri de nuntă înainte să calculeze amprenta la sol a unei posibile case.  

-Cu siguranță, majoritatea! Se amuză el, în timp ce strângea din hârtiile desfășurate peste tot. Astea sunt desenele tale? Întrebă mirat, rămânând cu ochii fixați pe o coală. 

-Da, mă plictiseam. 

-Eu știam că te mai distrezi cu asta, dar cel puțin ce văd aici e foarte bun.

-E făcut pe grabă. Vino să vezi la ce lucrez acum! Uite ce frumos e parterul. E atât de bine structurat, pe un spațiu atât de mic… Aici e o debara - niciodată nu poți să ai prea mult spațiu de depozitare. Pentru mine, cred că ar fi mai potrivit un dressing mai încăpător. Uite, dacă mut peretele până aici, zise ea atingând fin foaia cu creionul, nu mă încurcă, dar uite cât spațiu s-a făcut aici. 

-Da, e interesant…

-Aici e biroul, ar merge poziționat spre sud. Poate mutat și stâlpul? 

Albert o lăsa să își continue planurile, o asculta atent, uneori chiar mirat. Adevărul era că îi plăceau proiectele ei, iar modul antrenant în care îi prezenta și muta ea pereții și stâlpii era, de cele mai multe ori, delicios. 

-Mâine vreau să îmi arăți și fațada casei ăsteia.

-Dar nu e gata încă.

-Tocmai, ziceam mâine. 

O privi duios și o îmbrățișă.

-Ești hotărât în legătură cu posibila casă?

-Eu sunt de multă vreme hotărât, doar ca e nevoie de puțin timp să vedem celelalte aspecte. Păream în dubii?

-Da, de multe ori, zâmbi ea în timp ce se aplecă din nou asupra schiței. 

-Te aștept?

-Nu, vreau să termin. Neapărat trebuie trimis dimineață la birou și trebuie să recalculez structura. Mi se pare că nu e ok dacă fac modificările. 

-Te rog să nu rămâi mult. Pari obosită. Mâine vreau să ajung și eu mai devreme și mi-ar plăcea să mergem undeva.

-Unde te gândeai?

-Nu mă gândeam. Oriunde.... 

-Sună bine.

-Vreau să îți propun ceva, dar să iei totul exact așa cum îți spun. Știu că îți place mult ce faci, dar nu vreau să te văd atât de obosită. 

-Așa, și?

-Ce-ai zice să îți dai demisia și să te poți ocupa de pictură?

Femeia îl privea iscoditor. 

-Și din ce o să mă întrețin?

-Nu cred că asta ar trebui să te preocupe. Nu ți-ar plăcea să faci asta? Ai avea mai mult timp pentru tine și pentru pasiunile tale. Mie mi se pare că e un târg foarte bun.

-Și asta e pasiunea mea. Chiar am norocul să fac ce îmi place.

-Da, dar te consumă prea mult. Mi-ar plăcea să ai mai mult timp pentru tine. Măcar tu. 

-Interesant. 

-Promite-mi că o să te mai gândești. 

-Bine. S-a activat azi alarma. 

-De la apartament?

-Da. Am venit mai repede și m-am întins puțin. Dar pe când să adorm, s-a apucat să sune. 

-Interesant. O să verific. N-a dat nici o eroare până acum. 

Charlotte zâmbi și se întoarse la munca ei. Se simțea mulțumită. Îi era bine. Chiar și așa, după un an de conviețuire cu Albert, încă mai avea fluturi în stomac la apariția lui. Nu credea în suflete pereche, dar credea cu tărie în sinea ei că aveau să îmbătrânească frumos împreună. 

-Albert… 

El se opri din drum, cu inima strânsă. Vocea ei era tremurătoare. Se întoarse încordat și ceru lămuriri.

-Mi-a întârziat. Și am… 

Își mușcă buzele și rămase blocată. 

-Ești sigură? 

Nu primi nici un răspuns, dar vedea pe chipul ei îndoiala generată de o astfel de destăinuire. 

-De când știi?

-De azi. Am făcut un test acum seara, înainte să ajungi. E în baie, dacă vrei…

-Nu e nevoie… 

El se apropie precaut. Își trecu mâinile prin părul ei și, privind-o cu atenție, îi părea învăluită într-o aură luminoasă. Nu se putea decide dacă era din cauza asocierii frecvente a gravidelor cu acest fenomen sau pentru că realmente transmitea o altă stare. 

-Și ești ok?

-Oarecum. Sunt mai obosită, dar cred că sunt bine. 

-Ar trebui să te gândești mai serios la propunerea mea. 

-În fine, am încercat să îmi fac o programare, la medicul meu, dar nu e disponibil săptămâna aceasta.  

-Ia-mă cu tine. 

-Nu știu când o să mă poată primi. 

-Nu contează. Oricând! O să fiu acolo. 

-Îmi era groază de ce-o să zici, mărturisi ea și se lipi de el, îmbrățișându-l strâns. Nici eu nu știu ce părere să am. 

-Nu era planificat, dar nu e o veste proastă, nu?

-Cred că nu. Sper că nu!

El se desprinse și, luându-i mâna, o întrebă fără menajamente:

-Vrei să ne căsătorim? 

-Nu. 

-Bine. 

-Am mai discutat despre asta. Nu te supăra, dar nu vreau să mă căsătoresc, nici măcar în situația asta. 

-Bine. Nici n-am zis nimic mai mult. Cât timp nu se modifică înțelegerea de exclusivitate, eu nu am o problemă cu starea civilă. 

A doua zi, cu un alt tonus, Albert păși în birou doar ca să-l găsească pe Marin, colegul său, aplecat indecent de mult peste biroul fetei din echipa lui. Ea părea crispată, pe punctul de a se ridica sau de a-i trânti în nas cutia de piuneze pe care o ținea alături. 

-Ai nevoie de ceva? Îl întrebă agasat.

-Nu. Îi povesteam ceva Laviniei.

-Ceva interesant, Lavi? 

-Nu, deloc, zise ea în scârbă și se duse spre raftul imens prins pe peretele din fața geamului. 

-Auzi, Marin, ai ceva să ne comunici? Îl întrebă frecându-și inconștient pumnii.

-Nu. Eram și eu, în trecere, ca și colegii. 

-Ți-au rămas deschise câteva dosare. De ce nu te ocupi mai bine de acelea? 

-Mă interesa dacă nu vrea Lavinia să treacă în echipa mea, pentru o vreme. Aș avea grijă de tine, fetițo, i se adresă direct.

-Nu, mersi, îi aruncă ea în timp ce ieșea din birou. 

Albert profită de ocazie și se apropie intimidant de el, oprindu-se la doar câțiva centimetri. Îl privi dur, îngustându-și ochii și îi șopti mârâit. 

-Nu mai încerca să te bagi peste mine. Nu ai șanse nici să mă înlocuiești, nici să îmi rupi oamenii din echipă. Ocupă-te de treaba ta și basta!

-Dar n-am făcut nimic, se disculpă el, ridicând mâinile în aer și făcând un pas în spate. Ce-ți veni?

-Nu face pe prostul cu mine, Marin. Știu ce încerci și îți garantez că o să zbori repede de aici, dacă nu te potolești. 

-Fratele meu, calmează-te! Ai înțeles tu greșit. 

-Nu suntem frați, șuieră Albert furios, împingându-l înspre ușă. 

-Voiam să fiu prietenos cu brunețica asta. Nu știam că te ocupi tu de ea.

-Nu ai ce să mai cauți pe lângă ea, dacă nu e cineva în jur. Și o să mă ocup personal să îți fac un dosar scandalos de hărțuire, dacă te mai freci ca un pervers de biroul ei. Aici nu-i haremul lui mă-ta. Ori te închei la șliț și nu mai faci pe libidinosul, ori te reprofilezi. 

-Nu te ambala, colegu’, degeaba! Chiar n-am făcut nimic. 

-Am mai multe lămpi de veghe prin oraș decât ai tu. Știu tot ce-ți iese pe gură și tot ce miști. 

-Nu mișc nimic, fratele meu. 

-Potolește-te, pentru binele tău! Altfel n-o să se termine bine. 

-Mă ameninți? 

-Nu. Te previn. 

-Ne mai vedem noi...

Marin șuieră batjocoritor și ieși trântind ușa în urma lui, atât de tare, încât panoul ce era agățat de ea, se desprinse și căzu lovind podeaua cu un zgomot înfundat. Albert mormăi câteva înjurături, apucă dreptunghiul de plută și îl trânti pe masa de lângă geam, făcând hârtiile prinse mai neglijent să se desprindă, ca niște aripi de porumbel, ca mai apoi să cadă balansat pe mocheta gri. Se instală în spatele biroului, la laptop, deschizându-și email-urile și revizuind ultimele detalii înscrise în dosarul de falsă sinucidere. După câtva timp, Lavinia se întoarse, ținând două cafele zdravene. 

-Nu te-am văzut să-ți iei cafeaua. 

-Da, mersi. Ce-a vrut nemernicul?

-Ca de obicei. 

-Dacă se mai întâmplă, orice incident, oricât de minor, îmi spui și îl zburăm de aici. 

-E ok, nu-ți face probleme! Nu te pune cu Marin pentru atât.

-De mult am eu meciuri cu el. Și în curând o să… Îl rezolv. În fine. 

-Da, mă rog. Ai văzut ce-a trecut legistul? Nici un os fracturat. 

-Da. Ți-am zis că nu părea posibil să se fi aruncat singură. 

-Mă duc la IML, să iau raportul complet. 

-Te las eu acolo? Am ceva treabă, oricum. 

O conduse până la IML, apoi dădu fuga la notar, pentru a finaliza tranzacția cu terenul și transcrierea actelor. Își consumă prima jumătate a zilei la bancă, pentru transferul de bani, și la notar, pentru legalizarea altor câteva documente. Se opri pe acasă, pentru a verifica sistemul de alarmă și pentru a lăsa actele, dar nu zăbovi mult. 

Bine-dispus de noua achiziție, se hotărî să îi facă o surpriză Charlottei. Intră într-un magazin din apropierea sediului ei și luă pe lângă o cutie mai răsărită de bomboane de ciocolată și două pahare de înghețată, din marca ei preferată. Intră în clădire cu pași siguri, cu pieptul bombat și nasul puțin în aer. Împinse cu grijă ușa întredeschisă, dar ea, prinsă într-o conversație aprinsă la telefon, întoarsă spre geam, nu îi sesiză venirea. El se așeză la birou, pe scaunul de vizitator și, încrucișându-și brațele, începu o analiză amănunțită a pantofilor și a podelei. Se bucura că Alexandra nu era la birou, mai ales că în ultimul timp o găsea insuportabil de agasantă. 

-Am chiar aici aprobarea, zise Charlotte, pe un ton răstit și, întorcându-se, dădu cu ochii de el. 

Îi zâmbi larg, apoi se aplecă asupra hârtiilor de pe birou. 

-Numărul de înregistrare e 1572 din 07 ianuarie. Vă rog să verificați. Bine. Mulțumesc!

Închise fără să mai salute. Își dădu ochii peste cap și veni să îl sărute. 

-Am crezut că nu mai termina femeia asta. 

-Probleme?

-Nu chiar. În fine. Ce-i cu tine aici?

-M-am gândit să îți fac o surpriză, zâmbi el larg, întinzându-i punga cu bunătăți.

-Exact ce îmi lipsea. Nici nu am apucat să mănânc. 

-Char, trebuie să ai mai multă grijă de tine, mai ales acum. 

-Mai ales acum? Întrebă ea, de parcă nu înțelegea aluzia, în timp ce desfăcea cutia de ciocolată. 

-Am fost foarte serios când ți-am zis că aș vrea să știu că faci ceva ce îți place. 

-Fac ce îmi place, îl contră ea, începând înghețata cu lingurița pe care o pescui din ceașca de cafea. 

-Nu la asta mă refer. Ai nevoie să te odihnești în perioada asta. Și să ai mese regulate. Nu mai e vorba doar despre tine. 

-Și din ce o să trăiesc? 

-De asta îți faci probleme? 

-Păi nu e o îngrijorare legitimă? Nu am nimic în comun cu tine, oficial. Dacă ție ți se întâmplă ceva, eu și copilul din flori rămânem fără nimic. Mă rog, cu apartamentul meu și fără nici un venit. 

-Tocmai am venit de la notar. Dacă știam că te preocupă aspectul ăsta, te-aș fi luat cu mine. 

-Să îți faci testamentul? Întrebă ea amuzată. 

-Sunt mai multe aranjamente care se pot face. Oricum, din partea mea, nu are cine să vină cu pretenții materiale. Nu mai am pe nimeni. 

-Ce trist sună! Mi-ar plăcea să încerci să reiei legătura cu tatăl tău. 

-Mie, în schimb, mi-ar plăcea să te ocupi mai mult de tine. Și nu zic să devii casnică, dar cu siguranță ai fi mai liniștită să nu ai atâtea bătăi de cap. 

-O să mă gândesc, dar nu promit. 

-Încearcă. Ia-ți o lună de concediu, să vezi cum ți se pare. Te am doar pe tine. Aș fi nebun să nu fac totul ca să îți fie bine. 

-Sună foarte trist, pe bune. 

-Ăsta e adevărul. Pe tine ar trebui să te bucure, nu să te întristeze. 

-De ce m-ar bucura așa ceva?

-Scapi de o mulțime de complicații. 

-De exemplu? Insistă ea, fără să fie convinsă de direcția în care mergea discuția.

-Ai scăpat de soacră și de tot ce vine la pachet. 

Charlotte se opri și lăsă paharul de înghețată pe birou. Se apropie și, așezându-se pe genunchii lui, își lipi buzele reci de fruntea lui. 

-Cred că aș fi iubit-o mult pe mama ta. 

-Da. Și ea pe tine. 

-Hai să îl invităm pe tatăl tău la cină, într-o seară!

-De ce insiști? 

Se ridică furtunos, forțând-o să facă un pas înapoi. 

-Pentru că e singura familie pe care o mai ai. 

-Nu, el nu face parte de mult timp din viața mea. Tu ești familia mea. 

-Cum zici tu, încheie Charlotte, luând din nou îngheţata. 

-Să merg să îți iau ceva de mâncare?

-Nu. Mi-e suficientă înghețata. 

Albert o fixă cu privirea, iar asta o făcu să scape conținutul linguriței. 

-O să mănânc, promit!

-Pe la ce oră a sunat ieri alarma? 

-Nu știu. După trei, cred. De ce?

-Cineva a forțat geamul. 

Charlotte scăpă lingurița pe podea. 

-Nu trebuie să-ți faci probleme. E ciudat că nu mai este nicio înregistrare video după ora trei și ceva. S-a blocat receiverul, dar nu am nicio explicație pentru asta. O să mă ocup în detaliu.

-Ar fi mai bine să ne mutăm la mine o vreme?

-În niciun caz. La tine se poate intra mult mai ușor. N-ai de ce să te îngrijorezi. Cel mai probabil e vorba doar de un hoț mai hotărât. O să aduc un coleg să mai facem câteva verificări. 

-Am făcut programare la medicul meu, dar poate să mă primească abia peste o săptămână. De fapt ar fi putut, dar a zis că e mai bine așa. 

-Vrei să insist eu? Întrebă el, zâmbind cu subînțeles. 

-Nu, nu, e ok și așa. E mai bine să mai așteptăm o săptămână. 

Salutare tuturor! Prologul îl puteți găsi aici, primul capitol aici și prima parte din cel de-al doilea e aici. Cartea poate fi comandată de aici. 
Vă mulțumesc pentru vizită! Puteți să vă abonați și să fiți la curent cu tot ce postăm. 💙