GLOANȚE OARBE - CAPITOLUL 1, PARTEA A TREIA

Ați văzut că mă pregătesc pentru o nouă lansare. Nu vă pot da prea multe amănunte, dar vă mulțumesc din suflet pentru că sunteți alături de mine!

O să vă fac o mică surpriză și am să vă mai las încă un fragment  din cartea mea Gloanțe oarbe. A fost publicată în anul 2020 la editura Cassius Books și este disponibilă pe site-ul editurii aici sau în librării de profil. Prologul e aici. 

Le făcu semn celorlalți să treacă în spatele lui și deschise focul spre inamici, asigurându-le colegilor o minimă protecție. Când ajunseră la o distanță rezonabilă, îl strigară și, acoperit de cel mai apropiat dintre ei, fără să privească în urmă, începu să se miște în zig-zag printre grămezile de moloz. Cu pauze scurte şi sprinturi rapide, se furișă de la o ascunzătoare la alta, ajungând în siguranță printre ai lui. Repetară mișcarea până ce ajunseră în capătul celălalt al coridorului, în capul scărilor. Ascuns după o coloana ciuruită, sculptată de gloanțele și de schijele care o loviseră, privi rătăcit câteva secunde umbrele diforme de pe zidul murdar. Își trase jos gâtiera și trase lacom aer în piept. Prin cască nu veneau vești bune:

― Leader, aici Alpha. Am fost capturați.

Vocea gâjâită îi lovi timpanele ca un ciocan. Făcu semn cu vârful armei și se lăsă uşor pe vine. Închise ochii. Pârâitul mitralierei dispăru, iar câteva rotocoale de vânt pătrundeau nepăsătoare prin ramele ferestrelor.

― Beta, comunicați poziția, se auzi vocea Paulei, pierdută printre interferențe.

― Ne deplasăm spre ieșire, transmise Albert.

Reluară procedura de retragere, iar el rămase în urmă pentru a se asigura că nu vor fi urmăriți. Toți se mișcau prudent, fără zgomot, încercând să treacă neobservați spre ieșire. Coborî și el, dar se opri pe ultima treaptă, cu spatele lipit de perete, încercând să-i găsească pe ceilalți. În cască nu mai auzea nimic. Nici de la etaj nu mai venea niciun zgomot. Doar de afară se auzeau voci de bărbați, ce păreau că vorbesc într-o altă limbă. Aruncă o privire pe după muchia peretelui și se retrase rapid. Un mascat îndrepta spre el arma.

Albert trase câteva focuri, adăpostindu-se între asalturi, în timp ce obrajii îi erau împroșcați cu bucăți din tencuiala ce zbura din calea gloanțelor. Celălalt făcea la fel.

― Aici Beta. Leader, mă auzi?

Nu primi niciun răspuns.

― Alpha?

Cu coada ochiului văzu o umbră care se apropie din stânga. În capul scărilor se afla un alt soldat, iar, dinspre intrarea secundară pe unde pătrunseseră ei, mai veneau încă doi. Era încercuit și încărcătorul i se terminase.

― La pământ! Aruncă arma!

Într-o fracțiune de secundă își calculă posibilitățile, dar situația nu-i era favorabilă. Oricât ar fi fost de agil, n-ar fi reușit să înfrângă cinci oponenți, chiar dacă ar fi avut arma încărcată. Se supuse și se întinse înciudat pe podeaua prăfuită, printre cartușele goale. De îndată ce fu la orizontală, doi dintre bărbați tăbărâră pe el. Îi forțară mâinile la spate, strângându-i pe lângă încheieturi cătușele, astfel încât să nu existe niciun pic de joc. Fu ridicat și, cu mișcări brutale, fu percheziționat rapid, în căutare de alte arme. Unul dintre ei îi scoase cuțitul din teaca de pe coapsă, apoi, fluturându-l pe lângă bărbia lui Albert și râzând batjocoritor, le adresă celorlalți câteva fraze, într-o limbă total diferită de a localnicilor, dar foarte asemănătoare cu limbile baltice. Îl forțară afară din clădire, împingându-l și continuând să râdă.

Afară, în față, se aflau alți patru prizonieri. Albert aștepta să-și revadă toți colegii, dar nu mai apărea nimeni. Ori fugiseră, ori… Înghiți în sec și, fără să vrea, îndoiala i se strecura prin cotloanele minții. Cuvintele lui Manuel îi răsunau amplificate de starea de alertă ce începea să pună stăpânire pe el. Însă, pentru prima dată de când era acolo, începea să îi dea dreptate fratelui său, chiar dacă nu ar fi recunoscut fățiș o așa enormitate. Intuia ce o să se întâmple și știa că toți din grupă aveau informații importante despre următoarea mișcare a plutonului. Ideea era să reziste suficient de mult, încât cei de la bază să realizeze că au fost capturați și că era nevoie să își schimbe strategia.

― Nu suflă nimeni nimic, da?

Își privi rapid colegii, așteptând acceptul lor, dar felul resemnat în care își ațintiră privirile spre pământ îi ridică instant pulsul.

― Băi, nimic. M-ați înțeles?

Tăcerea părea că prevestește o trădare. Li se trase câte un sac negru pe cap și fură transportați spre ceea ce părea a fi tabăra adversă. Aerul, și așa uscat, devenea încins și irespirabil sub pânza neagră.

Erau hotărâți să scoată de la ei tot ce se putea. Pe Albert îl închiseră într-o celulă mică, imobilizându-i mâinile deasupra capului de o bară fixată transversal în pereți și forțându-l astfel să rămână în picioare, cu sacul încă pe figură. Hotărât să-și conserve puterile și să se sustragă cumva situației, încercă să ațipească, dar creierul lui avea alte planuri. Îi treceau în viteză prin minte tot felul de scenarii, din ce auzise în timpul instrucției sau din surse alternative, însă posibilitățile limitate pe care le avea îi amplificau încordarea.

Aerul umed păstra o tentă de mucegai și mizerie, iar temperatura, mult mai mică decât cea de-afară, indica faptul că erau destul de bine ascunși sub pământ. În liniștea carcerei, un zgomot înfundat de strănut înăbușit îi paraliză orice gând. În tot acest timp, cineva fusese acolo cu el, analizându-i fiecare ezitare, fiecare tremur sau răsuflare. Nemulțumit că fusese depistat din cauza propriei greșeli, se ridică și, aruncându-se spre Albert, îi administră două lovituri rapide și puternice în plex. Aerul i se blocă în torace, dureros și agonizant. Apoi bărbatul plecă, trântind ușa în urma lui.

După câteva ore, când brațele îi erau deja reci și amorțite, trei inși veniră să-i facă oficial primirea. Unul dintre aceștia se apropie din spate și îi desfăcu mâinile. Pentru câteva secunde, Albert luă în calcul varianta de a-l ataca, de a riposta în vreun fel, dar, analizându-și șansele, decise că ar fi mult mai prudent să fie cooperant, cel puțin deocamdată.

Își scoase sacul de pe cap, găsindu-se fixat cu privirea de trei bărbați masivi, în costume negre de intervenție, cu cagule pe față. Unul dintre ei îi puse din nou cătușele, dar, până să apuce să se dezmeticească, se trezi împins la pământ de cruzimea unui pumn. Își acoperi capul cât de bine putu cu antebrațele, în timp ce încerca să minimalizeze impactul loviturilor, schimbându-și poziția și încordându-și mușchii. Scena dură doar câteva minute, dar durerea ce i se plimba alert prin corp părea să dilate timpul. Cei trei plecară râzând, lăsându-l pe Albert în întuneric, întins pe podea, cu gura plină de sânge, însă mulțumit. Cel puțin nu i se forțase mâna să denunțe informații. Dacă toți aveau să reziste măcar 24 de ore, ceilalți ar fi dus operațiunea la bun sfârșit sau ar fi avut răgaz să schimbe tactica, iar apoi ar fi venit după ei.

Se ridică și ascultă cu grijă zgomotele care veneau din depărtare. Testă ușa, dar era încuiată. Se aștepta la asta. Totuși, se simțea obligat să investigheze toate posibilitățile. Prin întunecimea încăperii încercă să găsească alte ieșiri, dar singura alternativă, o gaură de aerisire de dimensiunea a doi pumni nu-i trezea speranțe. Se sprijini de zidul rece și umed, reușind în cele din urmă să adoarmă.

Spre dimineață becul moleșit atârnat de tavan se aprinse. După orele petrecute în beznă, lumina i se păru impresionantă și își duse mâna la frunte, pentru a lăsa răgaz pupilelor să se acomodeze. Pe fața lui se așternu umbra unuia dintre mascați. Îl prinse de braț și îl ajută să se ridice, părând mai prietenos decât ceilalți pe care îi întâlnise.

Fără să se împotrivească, Albert îl urmă pe holul îngust, fiind păzit din spate de către un altul. Din nou îi trecu prin minte că ar putea încerca să se lupte, să-l doboare pe cel din urmă, apoi să-l izbească pe celălalt cu țeasta de zidul mizer sau să-i ia arma din toc și să-i tragă un glonț în ceafă, înainte să apuce să se întoarcă. Își putea imagina ecoul lovindu-se de pereții de piatră, în timp ce-și ștergea de pe față sângele adversarului, dar știa că orice acțiune ostilă ar fi putut duce la tragedii. Calculase că erau mult prea departe de ieșire și, chiar dacă ar fi putut să-i doboare pe cei doi, șansele de a ajunge afară fără a fi interceptat erau infime.

Își mușcă buzele uscate și hotărî să joace după un alt scenariu. Cel puțin ar fi câștigat timp, ar fi avut ocazia să-i analizeze și poate chiar să-și organizeze un plan bun. Fu condus la un etaj superior, într-o încăpere mult mai mare. În mijloc erau o masă și două scaune. Pe cel cu spătar stătea un bărbat îmbrăcat într-un costum de camuflaj. Căută detaliile obișnuite, dar, fără epoleți, steag sau stemă, arăta mai mult a ceva achiziționat online. I se făcu semn să se așeze. În aer plutea o aromă delicioasă de cafea, împrăștiată de cana generoasă din dreptul bărbatului.

― Sper să ne putem înțelege, îi zise bărbatul într-o engleză perfectă. Cunoști limba?

― Da.

― Foarte bine, îi zâmbi, luând o mapă și pregătindu-se pentru a lua notițe. Numele?

Albert îl privi atent, apoi își găsi un punct, sub masă, pe care se fixă insistent.

― Pascal.

― Grad?

― Caporal.

― Ești sigur?

― Caporal.

― Număr?

― 7-8-4-3-2-2-0.

― Vrei apă?

Albert dădu din cap, făcându-l pe celălalt să zâmbească.

― Ai spus deja da. Dacă am fi vrut să îți înregistrăm răspunsurile, să îți înscenăm ceva, am fi procedat altfel, crede-mă. Poți să vorbești cu mine. Sunt aici ca să lămurim situația. Cu cât terminăm mai repede, cu atât poți pleca mai repede.

Un zâmbet involuntar i se întinse pe buze, dar îl îndepărtă rapid.

― Nu mă crezi?

Albert îi răspunse din cap că nu.

― Păcat. Te-aș fi putut ajuta, dacă ai fi cooperat. Poftim apa.

Bărbatul luă paharul și-l bău dintr-o înghițitură. Primi încă o porție, dar îl lăsă să se odihnească în fața lui. Urmă apoi o ploaie de întrebări, la care Albert nu era dispus să răspundă.

― Ce făceați în clădirea aceea când ați fost capturați? Care era misiunea voastră? Din ce echipaj faci parte?

Frustrarea se simțea din ce în ce mai evident în tonul anchetatorului, dar ședința fu întreruptă de țipete disperate al cuiva aflat în agonie. Sunetele pătrunseră pereții cu forță, dictând o altă traiectorie discuției.

― Recunoști vocea?

Albert oftă și aprobă tăcut. Era unul dintre colegi.

― Nu a fost la fel de norocos ca tine. Lasă-mă să te ajut. Care era planul operațiunii?

Țipătul se auzea tot mai intens, presând și mai mult dinamica discuției.

― Nu știu. Nu mi s-a spus.

― Tu ești Pascal, nu?

― Pascal.

― Și atunci cum de nu știai?

― Nu știam. Noi urmam ordinele.

― Ordinele tale.

― Nu sunt într-o poziție de comandă.

― Hai să începem încă o dată. Te numești Pascal, dar nu știi care era planul operațiunii?

― De cercetare.

― Ce doreați să cercetați?

― Nu știu.

― Care erau ordinele?

― De cercetare. Suntem echipa operativă de cercetare.

― Ce urma să aibă loc după cercetare?

― Nu știu.

― Pe cine viza operațiunea de intervenție?

― Nu știu, zise el în timp ce sorbea apa rămasă.

― Eu cred, domnule Pascal, că încerci să mă duci de nas. Ia privește-mă!

Albert nu reacționă în niciun fel.

― Uită-te la mine, țipă bărbatul, fără să obțină rezultatul dorit.

Îi făcu semn unuia dintre mascați, care, venind din spate, îl forță să ridice privirea, prinzându-i capul între propriul trup și armă.

― Nu ăsta e rangul tău.

― Pascal Albert, caporal, 7-8-4-3-2-2-0, rosti acesta printre dinți.

― Mai vedem noi.

Amenințarea fu însoțită de o comandă. Îi aruncară din nou un sac gros peste cap, fixându-l cu bandă în jurul ochilor și al nasului, apoi, luându-l de subsuoară, îl târâră pe hol, spre o destinație nouă. Țipătul colegului se auzea tot mai tare, mai înspăimântător. Un sunet de armă descărcând trei focuri consecutive se risipi cu ecou, apoi urmă liniște. Albert simți cum i se înmoaie genunchii și le mulțumi în gând celor care îl sprijineau. Înlocui asta cu o înjurătură când fu îmbrâncit în jos, pe niște scări. Imposibilitatea de a vedea ce se petrece și faptul că mâinile îi erau încă în cătușe făceau ca experiența să fie cu atât mai intensă.

Un vârf de bocanc i se izbi de rinichiul drept, apoi fu cules brutal de pe jos, târât într-o zonă îngustă fără ecou și sprijinit în mâini de un zid, cu picioarele flexate și capul în pământ. La fiecare semn de slăbiciune, la fiecare încercare de a-și atenua durerea schimbându-și postura, cel care îl păzea îi turna apă rece în cap, îngreunându-i și mai mult respirația, din cauza pânzei ude ce i se lipea de piele.

Abia spre seară fu lăsat să se așeze, ghemuit, pe cimentul rece și ud, când mai mulți indivizi tăbărâră pe el. Dezorientat, slăbit și cu mâinile legate, Albert ripostă degeaba. Era mulțumit, în sinea lui, că rezistase fără să-și trădeze colegii. Trecuseră, după calculele lui, mai bine de 24 de ore. Cei de la bază ar fi avut timp să-și revizuiască strategia și, eventual, să inițieze o operațiune de salvare. Rămase la pământ, fără să știe dacă adoarme sau leșină, în timp ce privea un gândac ce se apropia.