Gloanțe oarbe - Prolog
Mă bucur enorm să pot împărtăși cu voi fragmente din noua mea carte. Sper să vă placă! E o lucare asociată carții "Complicații inutile", dar le-am construit în așa fel încât să poată fi parcurse independent, fără să strice plăcerea lecturii. 💙
Seara trecu sfâșietor de încet. În mintea lui, scenariile se înnodau cu durerea pierderii recente, împiedicându-l să adoarmă. Rămase nemișcat, întins pe spate, cu mâinile sub cap, așteptând dimineața, pentru a-și duce la bun sfârșit planurile. Se ridică abia când stihiile nopții începură să se dizolve în primele raze ale răsăritului.
În bucătărie, fratele lui își pregătea o cafea. Nu trebuia să dea ceva de bănuit, dar nu-l putea privi.
-Ce-i, micuțule?
-Nimic, Manu.
Își pregăti două sandvișuri pe care le înveli în câte două șervețele, înainte să le pună în pungă, apoi își luă ghiozdanul, hotărât să plece cât mai repede.
-Albert, să-mi lași cheia, dacă pleci mai repede. A mea a rămas… pe undeva, auzi venind din bucătărie.
Se conformă și ieși fără să mai salute. Ochii, umflați de oboseală și de plâns, tolerau greu lumina din ce în ce mai puternică de afară. Porni grăbit spre școală, dar la ultima intersecție schimbă direcția. În loc s-o ia în față, la fel ca toți ceilalți copii cu ghiozdane, coti la stânga, pe o străduță pustie. Se simțea în siguranță, departe de priviri străine și bănuitoare, așa că o luă la fugă, prinzându-și rucsacul de barete, pentru a-i opri mișcările haotice. Aleile dintre clădirile de locuințe îi ofereau intimitatea de care avea nevoie. Încetini abia când în față îi apăru ultimul bloc.
Își imagina ce-o să spună profesorii văzând că lipsește: “Unde e Pascal? Trimiteți părinților vorbă. Așa ceva e inadmisibil”. Numai reacția tatălui său ar fi putut-o depăși în intensitate pe cea a cadrelor. Își scutură capul, alungând acest ultim gând. Nu-și permitea să se preocupe de asta acum. În spatele ultimei clădiri se întindea un câmp, chinuit de utilajele ce pregăteau o nouă fundație. Spre norocul lui, nu era nimeni prin zonă. Numai pădurea se răspândea în depărtare, făcându-i semne din crengile mari, ca niște brațe gigantice de lemn. Trecu încrezător, cu pași apăsați și cu pumnii încleștați pe după bretelele rucsacului. Pe măsură ce înainta, aerul devenea tot mai liniștitor, îmblânzindu-i simțurile și mângâindu-i sufletul zbuciumat. Când ajunse la adăpostul copacilor, căzu în genunchi, luând ghiozdanul în brațe.
Rămase câteva clipe așa, încercând să-și înfrâneze emoțiile. Își scoase jacheta și desfăcu fermoarul. Luă din geantă pechetul cu mâncare și îl puse alături, pentru a scotoci mai adânc. Prinse cu ambele mâini de o altă pungă și o scoase cu grijă, aducând-o spre piept. Nu și-ar fi putut ierta niciodată dacă i-ar fi lăsat pe părinți să-l arunce în pubelă pe Edy, ca pe un gunoi. Descoperi micul trup, mângâind blănița albă, pătată de sânge uscat. Era câinele lui și, chiar dacă petrecuseră împreună puțin timp, trebuia să-i ofere o altă încheiere.
Cu o zi în urmă, câinele murise într-un accident suspect. După o ceartă zdravănă, tatăl lui trânti trupul mic într-o pungă și-l azvârli la gunoi. Albert încercase să-l oprească, agățându-se de brațul bărbatului, dar acesta se smuci și îl împinse în spate, făcându-l să se împiedice de marginea covorului și să cadă peste papucii înșirați lângă perete.
Se afundă tot mai mult în desiș, cu inima frântă de neputință și durere. Găsi un loc potrivit, la adăpostul unui stejar gros și așeză cu grijă prețiosul pachet. Se aruncă în genunchi și, cu mânecile cămășii suflecate până deasupra coatelor, îndepărtă frunzele uscate. Apucă o piatră turtită și începu să lovească pământul umed, folosind-o pe post de târnăcop. Sudoarea i se prelingea pe față, înțepându-i ochii, amestecându-i-se cu lacrimile ce stăteau să năvălească din clipă în clipă. Aranjă apoi cu degetele o groapă suficient de adâncă pentru a putea înghiți trupul animalului său drag. După ce trase pământul înapoi, rămase ghemuit, cu chipul ascuns în palmele murdare. Nu știa cum să-și ia la revedere. Probabil că nu exista un mod potrivit.
Furat de oboseala unei nopți nedormite, ațipi, simțind că-și îndeplinise datoria față de Edy. Când deschise ochii și văzu că era întuneric în jur, intră în panică. Nimeni nu trebuia să știe ce făcuse, numai că nu-și închipuia ce explicație să le servească părinților.
Era liniște deplină. Nici măcar vântul nu părea să se încumete să miște vreun fir de iarbă, iar asta nu făcea altceva decât să-i amplifice starea de alertă.
Luna, din ce în ce mai luminoasă, se înălța pe cer, iar el trebuia să-și găsească drumul spre casă sau spre vreun adăpost. Era suficient de mare încât să nu se sperie ușor, dar prea mic încă pentru a se simți în siguranță să înnopteze în mijlocul pădurii. Însă, pentru câteva clipe, ideea de a rămâne acolo fu mai tentantă decât confruntarea ce l-ar fi așteptat acasă. Scotoci prin rucsac și-și scoase briceagul pe care îl avea în permanență la el. Lama cuțitului era prea mică și prea tocită să-i servească în vreun fel, dar ideea unei arme îi dădea curaj. Din jur se ridicau sunete tot mai ciudate, de crengi rupte și foșnet de frunze. Se învârti pe loc, cu mâna întinsă, ca un spadasin, apoi se lipi cu spatele de trunchiul gros al stejarului sub care dormise.
Fâșâitul se auzea tot mai aproape, mai intens și mai animat. I se părea că sunetul vine din două direcții opuse.
-Nu e nimic, își șopti Albert, dar un țipăt ascuțit îl făcu să înghețe.
Dintr-o dată i se făcu frig, de parcă un vortex polar i se plimba pe sub piele. Îndrăzni să-și miște capul, ca teleghidat. În lumina lunii, doi ochi străluceau privindu-l. Ar fi căzut pe spate, dacă n-ar fi fost sprijinit de copac. Un nou țipăt prelung, ca plânsul unui nou-născut, sfâșie liniștea. Un fulger lumină în jur permițându-i să vadă pericolul. În apropiere, cu părul ridicat pe ceafă și coada fluturând în aer, o arătare mică și albă, o pisică sălbatică, îl pândea pregătită de atac.
-Nu e nimic, ți-am zis, se asigură din nou, simțind cum sângele începe să i se topească prin venele înghețate.
Din partea opusă, un țipăt asemănător se difuza la fel de înfiorător. Se întoarse și, fără să știe de ce, se aștepta să fie aceeași pisică. Spre ușurarea lui, era una tărcată, stând încordată pentru a-și pregăti riposta. Ca la o comandă tainică, auzită doar de ele, animalele își schimbară poziția, adulmecând aerul, apoi o luară la fugă.
Un vânt furios se porni brusc, scuturând crengile ce păreau acum de plastilină. De pe frunze se prelingeau încet stropii reci de ploaie. Ar mai fi durat câteva minute până când ploaia urma să treacă de coronament, dar nu-și permitea să aștepte asta. Albert își trase jacheta pe el și porni în fugă spre liziera pădurii.
Ajunse acasă ud, murdar, tremurând de spaimă și de foame. Manuel îl privi batjocoritor, mulțumindu-se să-l felicite ironic:
-Bravo, micuțule! Ai dovedit încă o dată cât ești de capabil.
Mama îi făcu semn să tacă și să plece, apoi se așeză în genunchi, în fața lui Albert, inspectându-l cu groază și căutând cuvintele potrivite pentru întrebările ce-i zburaseră prin minte în lipsa lui, dar îl chestionă scurt:
-Ești bine?
-Da, răspunse băiatul, fără s-o privească.
-Este mâncare în bucătărie. Du-te și curăță-te.
Femeia se îndepărtă cu pași împrăștiați și încuie în urma ei ușa de la cameră. De pe hol, Albert o auzea cum plânge. Se apropie și se sprijini de toc. Simțea nevoia să-i ceară iertare. Îi era imposibil gândul să o știe supărată, dar nu reuși să-și adune suficient curaj. Abia dimineață aflase că tatăl lui plecase de acasă într-o delegație. Tot dimineața văzu trei dâre vineții pe antebrațul mamei sale. Aceasta îl surprinse uitându-se insistent și-și apropie de corp mâna, pentru a se ascunde.
-Te-ai lovit?
-Da, îi răspunse ea rapid.
-Îmi pare rău, adăugă Albert.
Comments