Provocare acceptată - Dexie Ganett

    Alți scriitori curajoși au acceptat provocările Lulucăi. Dacă nu știți despre ce este vorba, puteți găsi informații în acest articol sau aici. Exercițiul propus de data aceasta era de a scrie un fragment, o scrisoare adresată mamei tale, tu fiind arestat/ă pentru o crimă pe care nu ai comis-o.  

 

    Dexie Ganett a acceptat provocarea și ne-a dezvăluit fragmentul său. Enjoy!  

Dragă mamă,

Nu știu ce s-a întâmplat... Probabil nu îmi vei răspunde...Vreau să știi că te iubesc și că nu am făcut nimic greșit. Dar am vazut... Am văzut cum a împușcat-o și a plecat! Am încercat să o ajut, însă era prea târziu... M-am repezit asupra ei și am încercat să îi opresc sângerarea. Dar... curgea prea mult. Am sunat repede la ambulanță, iar când aceștia au ajuns, m-au dat la o parte cu brutalitate. Un asistent se holba la mine, suspicios. Tot ceea ce îmi mai aduc aminte este că am fost chemată la tribunal și judecată pentru moartea Andreei Săvulescu, că m-au arestat, că nimeni nu m-a protejat. Nimănui nu i-a păsat de adevăr.

Am văzut dezamăgirea din ochii tăi. Simțeam că sunt un gunoi. Un gunoi aruncat în stradă și călcat în picioare de toți necunoscuții. Mamă... îți mai aduci aminte când eram doar o adolescentă? Când eram diferită... Când începusem să scriu prima mea carte? Când toată lumea zicea că sunt ciudată, pentru că mă îmbrac diferit? Când ți-am spus prima oară că îmi place rock-ul? TU mi-ai fost alături! Acum mă simt atât de singură... Printre străini... Mi-e dor de voi! Stau aici de mai bine de jumătate de an și nu ați venit deloc în vizită. Trebuie să mă crezi... trebuie...te rog! Vino și îți voi explica totul! Trebuie să înțelegi că nu am făcut nimic rău. Nici măcar nu știu dacă mai locuiesti aici, în România... Probabil că scrisoarea aceasta va rămâne necitită. Știu că sunt o dezamăgire pentru întreaga familie. Știu că nu mă vei crede... Vreau să îmi iau rămas bun.

Îți mai aduci aminte când am început să călătorim prin Anglia? Eram de nedespărțit! Atunci când am împlinit 15 ani mi-ai cumpărat perechea de ghete și fusta gotică mult dorite. Ce m-am mai bucurat! Să știi că sunt fericită! Sunt un om împlinit și nu regret nimic, în afară de faptul că nu am putut să o salvez pe Andreea.

Să știi că nu am renunțat la personalitatea mea rebelă și nici la stilul meu vestimentar. De abia astept sa ies de aici! Încă 5 ani... Pff, ce mi-s 5 ani? Și nu, nu am nevoie de psiholog, și nu sunt bipolară. În continuare, sunt copilul tău, polemist, care face greșeli fără sa vrea.

Îmi este dor de biserică. Nu am mai fost la biserică de un an. Uau... Nu am mai scris de mult. De vreo câteva luni tot încerc să umplu această scrisoare...Fratele meu ce mai face? Tata? Dar tu? Uneori sunt atât de egoistă... Îmi aduc aminte că în ultimele clase de la școala gimnazială nu mă mai mulțumeam cu note excelente. Ce vremuri! Dar acum nu mai contează. Știu doar că v-am dezamăgit și vreau să îmi cer scuze.

Cu mult drag,

fiica ta,

Elena.