Gloanțe oarbe - capitolul 1, partea a doua

 Mă bucur enorm să pot împărtăși cu voi un nou fragment din cartea mea Gloanțe oarbe. A fost publicată în anul acesta la editura Cassius Books și este disponibilă pe site-ul editurii aici. Prologul e aici. 

***

― Ce s-a întâmplat pe urmă?

Petros începu să-și noteze idei, să completeze în chenare sau să bifeze diferite aspecte prin chestionarele pe care le avea în față, însă nu pierdea pentru mult timp contactul vizual cu partenerul său de discuție.

― Până la urmă am reușit să vorbim. Ne-am împăcat, cel puțin aparent. Era riscant pentru el să continue. Toată lumea știa și nu-și putea permite un scandal.

― Cum ți-ai explicat atunci atitudinea lui?

― Am crezut că e înfumurat și că vrea să-și dea importanță.

― Și acum ce crezi?

― Că era un tip foarte bolnav.

Petros punctă concluzia cu o pauză, apoi reveni la interviu.

― În ce sens bolnav?

― Avea el ceva special, care îl făcea să fie așa. Nu știu cum s-o numesc. Mi-e greu să folosesc cuvinte prea dure la adresa lui, dar asta cred acum. Era sadic.

― Interesantă deducție.

― Avea mereu idei ciudate. Încă din copilărie a fost așa.

― Ai în minte o experiență anume?

― Parcă îmi citești gândurile, îi zise ironic Albert. Chiar aveam. Eram mic, cred că în gimnaziu. Am găsit un pui de câine și l-am adus acasă. Pur și simplu m-a urmărit, împletindu-se printre picioarele mele. O vreme chiar m-am străduit să nu-l bag în seamă, dar mă trăgea de tivul pantalonilor, mârâind și lătrând provocator. Nu aveam cum să-l las pe stradă. Mamei nu i-a plăcut, însă era atât de simpatic și jucăuș, încât a capitulat. A zis că-l putem păstra câteva zile, până îi găsim un stăpân.

― Și tatăl tău?

― Nu știu de ce, dar nu-mi amintesc multe despre el din perioada aceea. Era mai mereu plecat. Și chiar dacă era prin preajmă, obișnuiam să ne ignorăm politicos. Nu cred că ne-am plăcut cu adevărat vreodată. Mă rog. Câinele dormea cu mine, aveam grijă să nu strice lucruri sau să nu facă mizerie, ca să amân cât de mult pot despărțirea de el. L-am spălat bine și i-am căutat câteva jucării de ros. I-am pus numele Edy. A fost frumos.

― Până când?

― Au trecut cam două sau trei săptămâni, îmi scapă acum. M-am întors de la școală și Edy nu m-a întâmpinat, așa cum obișnuia. L-am strigat din prag de câteva ori, dar n-a răspuns. Știu că mi-am trântit ghiozdanul în hol și am pornit să-l caut. Era la mine în cameră. Mama insista că a fost un accident, dar, chiar și cu mintea de atunci, mi se părea imposibil. Edy era pe jos, pe parchet, cu spătarul scaunului trântit peste el.

― Eh, un accident.

― N-ar fi avut cum. Era un scaun prea greu și prea stabil ca un pui să-l poată răsturna. Spătarul apăsa pieptul lui, dar avea craniul spart. Era parcă aranjat prea simetric să fie o scenă reală. L-am luat în brațe, încercând să-l salvez. Nu mai aveam ce. Era deja rece, iar sângele îi era închegat pe blana albă și moale, ca niște coarne sau țepi roșii.

― Și ce altceva ți-a atras atenția la întâmplarea aceasta?

― Când l-am confruntat pe Manu, îmi amintesc că pentru câteva secunde pe chipul lui se lungise un rânjet larg, păgân, așa cum aveam să surprind în misiunile pe care le-am făcut mai târziu împreună. S-a disculpat rapid, zicând că el nu știe nimic, că a fost la școală și el, că nu-l interesa câinele meu… Dar lipsise în acea zi. I-am găsit o scutire, exact pentru data respectivă.

― Erați certați în perioada aceea? De ce să fi avut el vreun amestec?

― Nu eram. Nu-mi amintesc să-i fi făcut ceva. Și chiar dacă l-aș fi provocat în vreun fel, ce adolescent normal ar fi ucis cu sânge rece un animal? Doar pentru plăcerea personală? Pentru o ambiție?

― Știu că o să ajungem și acolo, să nu ne ascundem după un fir de iarbă. Și tu ai ucis cu sânge rece.

― Dar nu câini nevinovați. Nu fără rost. Nu pentru că-mi plăcea. Cred că asta făcea diferența între noi. El părea că se desfată când punea mâna pe armă. Eu o făceam doar pentru că știam că așa trebuie. El avea o satisfacție barbară când vedea sânge, eu o priveam ca pe o meserie, ca pe un rău necesar.

― Și atunci care dintre voi era mai uman? Tu, care ucideai ca un robot? Fără remușcări? Fără emoție? Sau el, pentru că, indiferent cât de sadic sună, simțea ceva când apăsa trăgaciul?

― Ce vrei să spui cu asta?

― Era doar o idee. Mergem mai departe?

Albert se încruntă. Își strânse buzele subțiri, făcându-le aproape să dispară. Nu-i plăcea direcția în care decurgea discuția.

― Ce s-a întâmplat la unitate?

Rămase tăcut, cu privirea pierdută, în timp ce bătea ritmic în masă cu vârfurile degetelor. Se simțea provocat și încerca să-și analizeze posibilitățile.

― Continuăm, Albert? Ce s-a întâmplat după ce te-ai împăcat cu Manuel?

― Mai nimic. Am avut câteva misiuni test, s-a triat echipa, eu am rămas… Nu mare lucru.

Petros se opri din scris, așeză stiloul pe pupitru și, împreunându-și mâinile deasupra hârtiilor, începu grav:

― Eu sunt aici să te ajut. Am nevoie să aflu cât mai multe lucruri de la tine.

― Ce să-ți zic? Am avut câteva misiuni de triere, iar câțiva le-au picat. Am rămas douăzeci și trei. Au fost câteva simulări foarte realiste. S-a folosit muniție adevărată și au fost câțiva care au avut incidente.

― Au fost morți?

― La simulări nu. Unii colegi s-au ales cu răni, dar nimic ce să le pună viața în primejdie.

― Și tu?

― Eu am trecut.

― Te-a ajutat faptul că erai Pascal?

― Nu, chiar deloc.

***

 

― Hai înăuntru, micuțule!

Manuel era în toane bune. Ochii vicleni îi sclipeau, iar pielea îi emana o aromă discretă de alcool. Așezat la o masă de lucru, cu mai multe dosare aranjate milimetric, plimba un pahar pe suprafața lucioasă, urmărind valurile din interior. Albert se puse în partea opusă. Fu servit cu băutură și nu refuză.

― Am vorbit acasă, micuțule. Mama e bine. Ar fi vrut să te întorci.

― O să mă întorc, cândva. Carmen cum e?

― Bine. Îi e dor de mine. Aș încerca să dau o fugă până acolo. Știi tu cum e: se răcește prea mult instalația și altfel trebuie chemat un mecanic. Iar dacă e să întrebi un soldat în ce companie ar vrea să fie, ți-ar răspunde negreșit că în compania unei femei.

Albert zâmbi discret. Adevărul era că ar fi preferat și el o atingere tandră în locul vântului uscat și nisipos.

― Ia și gustă, îi zise Manuel, făcându-i semn spre pahar.

Tânărul primi și bău dintr-o înghițitură. Alcoolul tare îi pișcă gâtul, dar senzația era grozavă.

― E bine să ai funcție aici, nu?

― Nu ține de funcție. Contează cât ești de hotărât.

Mai turnă pentru amândoi, închinară și goliră în același timp paharele.

― E împotriva regulamentului să deții și să consumi alcool.

― Bine, mă. Fii tu sfânt!

― Doar ziceam. Sincer să fiu, chiar mi-a prins bine.

― Trebuie să știi ce reguli pot fi încălcate și să ai curajul s-o faci. Altfel o să rămâi în rând cu toți ceilalți plictisiți.

― Ăsta e sfatul tău de frate mai mare?

― Tu faci cum vrei. Dacă vrei să rămâi, o să trebuiască să fii mai tare. N-ai cum să supraviețuiești altfel aici. Libertatea nu e gratis. Noi ne ocupăm să o plătim, doar că pe noi ne costă cel mai mult. Așa că trebuie să fii puternic și feroce.

― Așa ca tine?

― Nu cred că-ți poți imagina ce înseamnă războiul. Misiunile pe care le-ați avut voi până acum sunt nimicuri. Nu știți cum arată cu adevărat un câmp de bătălie sau cum e să iei viața cuiva cu propriile tale mâini, să vezi cum i se scurge prin fiecare por. Pe de-o parte e mai bine că nu știți, însă, în situația asta, locul vostru nu e aici.

― Iar începi…

― O să-mi dai dreptate, sunt sigur.

Mai închinară câteva pahare din whiskey-ul de contrabandă, discutând mărunțișuri despre viața din tabără. A doua zi avea loc o misiune de cercetare. Erau mai multe obiective despre care trebuiau să adune informații. Nu se anunța a fi o misiune dificilă, dar venea la pachet cu riscurile ei. Albert visa să ajungă cel puțin ca fratele său. Pe lângă funcția din cadrul armatei, făcea parte dintr-o echipă foarte bine cotată de către cunoscători. Se încercau mai multe proiecte pilot, pentru a organiza mai bine trupele din serviciile speciale, iar abilitățile lui Manuel îl recomandaseră pentru așa ceva. Doar că, pentru a ajunge într-o asemenea structură, Albert trebuia să se facă remarcat prin ceva. Nu știa exact care era procesul de selecție, pentru că, deși îl întrebase în nenumărate rânduri, fratele său nu-i divulgase niciun detaliu.

― Bine, micuțule. E deja târziu și mâine iar o să te plângi că nu ai dormit din cauza mea. Dimineața o să începeți acțiunea de cercetare. Vă descurcați voi cumva. N-aveți nicio scuză, mai ales tu, că ești acum caporal.

― Mergem doar noi?

― Cred că o să vină cu voi și un sergent. Abia mâine dimineață o să știu care sunt dispozițiile. Oricum, voi ar trebui să fiți pregătiți și capabili să îndepliniți cerințele misiunii, nu? E vorba doar despre cercetarea și supravegherea obiectivelor care o să vă fie indicate mâine.

Albert se înapoie în cortul lui, mai relaxat ca până atunci, înmuiat de alcoolul tare ce i se împrăștia prin fiecare celulă.

Dis-de-dimineață primiră detaliile necesare, însă înainte să plece spre locul desemnat, Manuel se apropie de ei. Îl trase pe Albert la o parte, gânditor și preocupat. Fără să-l privească, îl întrebă:

― Ești sigur că vrei să fii aici?

― Da, chiar foarte sigur. Ce te-a apucat?

― Albert, nu-i locul tău aici. Încă nu e târziu, renunță!

― Ce vrei să spui cu asta?

― Micuțule, mai bine renunță, până nu e prea târziu.

Celălalt se apropie amenințător de mult, împungându-l cu arătătorul în piept.

― Nu ai tu dreptul să decizi asta. Dacă mai ai păreri, bagă-ți-le undeva!

― Treaba ta, îi zise Manuel, ridicând palmele în semn de capitulare. Fă ce vrei, dar sper că îți dorești cu adevărat asta.

Fără să-i mai răspundă, Albert se întoarse și se urcă în mașina ce-l aștepta. Pe drum, primiră ultimele indicații: câteva coordonate importante ale celorlalte obiective care trebuiau investigate și natura misiunii. Îi însoțea sergentul cu voce blândă.

― Ești bine, Pascal? îl întrebă, văzându-l cum privește distras și încordat praful ce se ridica în spatele vehiculului.

― Da, domn’ sergent.

― Ok. Paula și cu mine vom rămâne să supraveghem teritoriul, voi intrați pe teren. Pascal, ai aici coordonatele pentru obiectivul următor. Tu conduci echipa până acolo.

― Eu, domnule?

Albert îl privea suspicios. Ceva straniu plutea în aer.

― Dacă eu conduc, trebuie să rămân în echipa din urmă.  Aș fi vrut să fiu în trupa Alpha.

― Da. Ai o problemă cu asta?

― Nu, domnule.

― Fă-ți treaba și o să fii remarcat. Nu trebuie să fii în prima linie pentru asta.

Primi nemulțumit hârtia împăturită și o studie cu grijă, încercând să memoreze coordonatele și indicațiile. Chiar dacă era o operațiune simplă, era de preferat să nu dețină informații scrise. Când fu sigur că-și fixase în minte detaliile din document, i-l întinse sergentului.

― Distruge-l!

Își scoase bricheta și apropie flacăra de coală, privind cu satisfacție cum își schimbă culoarea din alb în maro, apoi negru. Focul îi pișca buricele degetelor, iar în scurt timp resturile de hârtie fură smulse de vântul uscat și risipite fără urmă. Înaintea lor se conturau rămășițele unei clădiri cu etaj. Sergentul și Paula coborâră, împărțindu-și zonele pe care urmau să le supravegheze, în timp ce restul grupului își continua drumul.