Emma - Cicatrici (p2)

Emma - Cicatrici

          Mă bucur nespus să vă anunț că romanul este disponibil și se poate comanda de pe site-ul editurii #CassiusBooks (aici) sau de pe site-urile de profil. Vă las în compania unui nou fragment. Vă îmbrățișez tare și vă mulțumesc pentru că sunteți alături de mine! 

După cursuri, învățătoarea își luă geanta, catalogul și plecă. Toți elevii își strângeau bucuroși lucrurile, îmbulzindu-se apoi spre ieșire, cu excepția unei fetițe. Perspectiva de a-și petrece trei zile întregi acasă o îngrozea. Mâinile îi tremurau, în timp ce-și potrivea cu încetinitorul caietele în ghiozdan. Îi venea să plângă, dar nu-și permitea să le dea colegilor motive în plus pentru glume și farse. Analiza fiecare copertă, în încercarea de a trage de timp. Liniștea suspectă o făcu să privească în jur, căutând pericolul iminent ce întârzia să apară. De multe ori, simțise dureros tăcerea. De cele mai multe ori urma să fie curmată de râsetele batjocoritoare ale colegilor, după o farsă administrată cu succes.

Se așeză din nou și, aplecându-și capul pe brațele încrucișate pe bancă, începu să plângă. Lacrimile mari i se rostogoleau din ochi, mânjindu-i mâneca, iar gâtul i se încărca de ghimpi, până în punctul în care aerul părea să se oprească înainte de a-i traversa plămânii. Vederea îi era tot mai cețoasă și mușchii păreau să i se înmoaie cu fiecare respirație eșuată.

O mână caldă îi poposi pe creștet. Învățătoarea stătea lângă ea, cu un zâmbet discret.

—  Adună-ți și tu lucrurile. Trebuie să încuiem școala.

Emma s-ar fi agățat de ea, încercând să-i vorbească, dar nu avea curaj. Învățătoarea se arătase binevoitoare față de ea, dar era mereu distantă, afișând strictul necesar, parcă dintr-o politețe calculată.

Fata își puse și ultimele lucruri în ghiozdan, salută și dădu să iasă.

—  O să fii bine, Emma, o asigură femeia, în timp ce stingea becurile și verifica geamurile.

Își strânse pumnii pe lângă bretelele ghiozdanului și porni în fugă spre casă. Intră și se refugie în camera ce-o împărțise cu bunica ei, până nu de mult. Își trase pe cap pătura și rămase tăcută, privind în gol prin găurile din materialul subțiat de timp. După mai bine de o oră, foamea o învinse. Trecu tiptil în bucătărie și căută ceva de mâncare. Își încălzi din ciorba chioară pe care o găsise în frigider, însă, chiar dacă se străduise ca totul să fie făcut în liniște, iubitul mamei ei apăru în prag.

—  Ai și venit?

—  Da.

—  Ai chiulit cumva? întrebă el sever.

—  Nu. S-au scurtat pauzele și am terminat mai repede, îi răspunse ea, aproape automat.

—  Bine.  

—  Mănânci?

—  Nu mi-e foame, zise el, întorcându-se și dispărând în cealaltă cameră.

Respirația lui greoaie lăsă în urmă un miros puternic de alcool fermentat și ceva putred. Fata crăpă fereastra pentru câteva minute, apoi se așeză să mănânce, ascultând cu atenție zgomotele venite din încăperea vecină. Mama părea să nu fie acasă. Era doar Victor și un prieten de-al său.

Se întoarse în camera ei și se adăposti din nou în pat, însă de data aceasta își luă cartea de la căpătâi și se pierdu în lumea fantastică a poveștii. Și-ar fi dorit să se numere și ea printre personajele minunate descrise, să dispară din realitatea ei nefericită și să-și găsească un refugiu acolo.

Spre seară își dădu seama că mama ei încă nu apăruse. Din nou, se strecură în bucătărie, își puse în buzunar un colț de pâine, luă un borcan de gem, totuși, pe când să poată trece înapoi, un curent de aer izbi ușa de perete. Victor sări ca ars, dar, văzând-o pe ea, rânji larg. O luă de după umeri și o împinse în camera unde își petrecuse după-masa alături de amicul lui. Emma ar fi vrut să se împotrivească, dar se temea să nu-l supere. Era deja suficient de beat și nu merita să-și asume riscul de a-l înfrunta.

—  Uite! Ce zici despre ea?

Celălalt bărbat o măsură din cap până-n picioare, în timp ce Victor o forța să facă o piruetă.

—  Ce să zic? E mare deja.

Amândoi începură să râdă zgomotos, pe când inima Emmei atingea dimensiuni infime. Încadrată de cei doi bărbați, încremeni cu mâinile strânse pe lângă borcanul de gem. Victor se așeză pe fotoliu și o trase după el. Îi puse mâinile pe umerii micuți, fără să acorde importanță felului în care ea tremura. O privi cu ochi umezi, trecându-și în răstimp limba peste buzele arse de băutură.

—  Ești mare, Emma. Deja ești femeie, nu?

Duhoarea ce-i însoțea cuvintele o pătrunse până în ultima celulă. Fata începu să plângă. Se smulse din ghearele lui și o luă la fugă, scăpând borcanul de gem, care se împrăștie cu zgomot. Se încuie în camera sa, însă putea să îi audă cum râdeau. Pielea îi ardea, iar o mâncărime ciudată îi cuprinse tot corpul. Începu să se scarpine cu unghiile mici, dar senzația devenea din ce în ce mai puternică. Își dădu jos hainele, căutând un alt schimb. Tocmai atunci, o lovitură în ușă o făcu să tresară.

—  Ce-ai crezut că îți fac, proasto? îi zise Victor, împleticindu-se pe coridor.

Nu știa ce să răspundă, însă verifică încă o dată dacă ușa era blocată. Se îmbrăcă în grabă și se băgă din nou sub pătură, cu capul apăsat în pernă, înăbușindu-și țipetele de groază. Adormi iepurește, tresărind la fiecare zgomot ce răzbătea până la ea. Când întunericul nopții începu să se dizolve, casa era cufundată în liniște. Emma se ridică din pat cu grijă, își luă papucii și jacheta, și deschise. Ascultă nemișcată sforăitul sonor și ritmic, apoi o porni spre ușă. Ajunsă în curte, o luă la fugă. Nu știa unde mergea sau ce urma să facă. Însă era convinsă că nu voia să afle deznodământul evenimentelor recente.

Aerul rece îi pișca obrajii, rumenindu-i pielea fragedă. Lumina căpăta din ce în ce mai multă forță, permițându-i să se orienteze mai ușor. Când ieși din sat, simți că putea să încetinească. O luă peste dealuri, fără un țel anume. Știa doar că trebuia să ajungă cât mai departe. Noroiul ce i se lipea de încălțări îi îngreuna drumul, însă era hotărâtă să nu renunțe. Alternativa de a se întoarce o îngrozea mai tare ca orice coșmar pe care-l avusese până atunci. Alunecă de câteva ori, mânjindu-se tot mai tare. Pătrunsă în țesătura hainelor, umezeala glodului îi intensifica senzația de frig.

Se opri într-un târziu. Avea nevoie să-și tragă sufletul. Se sprijini de trunchiul putred al unui copac, privind fără țel înainte. Își lăsă respirația să i se potolească, numai că foamea începea să-i slăbească din puteri. Avea în buzunar bucata de pâine pe care n-o mai servise la cină. Își șterse palmele de porțiunile curate ale pantalonilor și începu să mănânce. Prin minte începeau să i se închege întrebări la care nu se gândise până atunci. Cu toate că era încă devreme, trebuia să-și găsească un adăpost. Era mult prea frig să doarmă sub cerul liber, cum făcuse de alte dăți. În jur nu era nicio așezare, dar și dacă ar fi fost, nu avea garanția că ar fi fost bine primită de cineva.

Gândul că rămăsese cu adevărat singură pe lume îi reveni dureros în minte, iar înghițiturile mici de pâine îi alunecau cu greutate pe gât. Își puse restul în buzunar și începu să plângă, acoperindu-și fața cu mâinile. Dorul de bunica era din ce în ce mai insuportabil. Fiecare nouă interacțiune cu mama și cu Victor îi sfărâma tot mai nemilos sufletul nemângâiat.

Rămase mult așa, până când simți că ochii și gâtul i se uscaseră, apoi porni mai departe. Nu-și putea permite să mai piardă timp. Încerca să-și imagineze cum ar fi fost dacă ar fi găsit o familie caldă și primitoare, care s-o primească în casa lor cu brațele deschise. Își închipuia bucuria de pe chipul tuturor, când s-ar fi adunat seara la masă, ori sărutările molatice de noapte bună. Ea ar fi fost cuminte și harnică, precum o învățase bunica, iar ei, părinții de împrumut, ar fi fost mândri s-o aibă alături. Începu din nou să plângă, dar un lătrat venit din proximitate o scoase din starea de reverie.

Mai mulți câini se apropiau în fugă, însă nu vedea nicăieri stăpânul acestora. Începu să alerge, numai că animalele erau mult mai rapide. O încercuiră, strângându-se tot mai mult în jurul ei. Emma țipa după ajutor, dar asta crescu mai mult agitația câinilor. Unul dintre ei se apropie și-și încleștă colții în jurul mânecii ei, trăgând cu putere. Fata urlă, încercând să-l împingă cu genunchii. Gândul că avea să sfârșească sfârtecată pe un deal neștiut o îngrozi. Din spate, de marginea jachetei, se agață un altul; de cracul pantalonilor, încă unul, în timp ce din jur se ridica lătratul și mârâitul atroce al fiarelor. O trăgeau în toate direcțiile, dezechilibrând-o și tăvălind-o frenetic în noroi. Țipetele ei nu făceau decât să incite mai mult animalele. Dinții lor îi pătrunseră prin țesătură și-i zgâriară pielea, căutând cu disperare aroma de sânge.