Sensul vieții și laptele

 Lucrurile nu sunt niciodată liniare. Sau, dacă par așa, ar trebui să-ți dea de gândit. Timpul și ceilalți factori își lasă amprenta asupra noastră, fie că vrem sau nu. 

De ce am început cu asta? Pentru că am primit mai multe motive să alunec înspre o stare contemplativă. Oamenii cresc și trebuie să acceptăm ca ei să-și urmeze propria chemare. 

Fiul meu cel mare a luat-o de bună că trebuie să meargă după lapte. Afară tuna și fulgera, iar lui, de ceva vreme, îi e teamă când e furtună. I-am zis că ar trebui lapte și că ar trebui să meargă la magazin, dar n-am crezut că o ia în serios. Chiar era o glumă din partea mea, știind că-i e frică de tunete. 

Totuși, m-am trezit că nu mai era nicăieri. În casă nu, în curte nu. Am ieșit pe stradă și l-am văzut la câteva sute de metri, cum se lupta
cu vântul să-și țină umbrela deasupra capului. Bebelușul plângea, Casian își înfrunta de unul singur frica, iar eu eram îngrozită de toată situația. 

Primul impuls a fost s-o iau la fugă după el și să-l aduc înapoi. Știam că trebuia o decizie rapidă. Numai că am ales să-i respect hotărârea. (Da, și copiii au dreptul să ia hotărâri, indiferent de vârstă, atât timp cât nu-i pune în pericol și nu rănesc alte persoane.)

L-am luat pe cel mic, l-am pus în marsupiu și am ieșit să-l așteptăm pe Casian. A durat puțin, dar senzația mea era că trecuseră ore. Bucuroasă, mândră și îngrozită în același timp, primeam o lecție pe care nu o cerusem, pe care am ales s-o accept. Ce-a urmat? O să vă zic în curând. Vă las doar o întrebare: voi cât de curajoși sunteți?