Emma - Cicatrici -p1. (proiect nou)

 

Dragilor, am nevoie de puțin ajutor. Lucrez la un proiect nou, dar n-am găsit titlul potrivit. Dacă aveți plăcerea de a mă ajuta, vă las prima parte, dar cu un mic disclaimer: cartea este o dramă psihologică și atinge subiecte sensibile (moarte, violență împotriva copiilor). Dacă știți că sunteți ușor de activat de astfel de elemente, poate ar fi prudent să nu parcugeți fragmentul. 

La finalul articolului o să găsiți câteva propuneri de titlu, dar aștept cu drag sugestiile voastre. Dacă mai găsiți greșeli, m-ar ajuta să mi le semnalați. Nu e tocmai forma finală. Mulțumesc! 

Mă bucur nespus să vă anunț că romanul este disponibil pentru precomandă. Găsiți detalii aici. 

Vântul începu să sufle puternic dinspre nord. Atât de puternic, încât îi smulse dascălului cartea de rugăciuni din mâini. O luă la fugă prin curte, după ea, în timp ce preotul îngâna “Veșnică pomenire” la căpătâiul unui sicriu închis. Pe partea cealaltă era o fetiță blondă ce privea în gol. În coada nepieptănată, prinsă neglijent, se vedeau cu ușurință ghemotoace încâlcite și câteva paie, dovadă a ultimului ei culcuș. Ochii încercănați, mărturia unor nopți lipsite de somn și a unui șir de evenimente nefericite, nu semănau deloc cu cei ai unui copil de unsprezece ani. 

Părăsită de tată, înainte să învețe să meargă, soarta decise să-i mai joace o festă, punând-o acum în postura de a-și lua rămas-bun de la ființa care încercase din răsputeri să îi oblojească rănile prea crude. Înaintea ei se desfășura înmormântarea bunicii, iar Emma stătea lipită de coșciug, ca de un colac de salvare. Nu înțelegea prea bine ce se petrece, dar știa, din alte situații asemănătoare văzute prin vecini, că oamenii din sicrie nu se mai întorc. Cel puțin, nu în forma lor umană. Era o copilă sărmană și, pentru prima dată, simțea că lacrimile îi capătă gust de cenușă, iar această aromă avea să o însoțească peste ani. Era o copilă care își întâmpina cu ochii injectați de plâns soarta nefastă. În interiorul ei se năștea o nouă senzație, căreia încă nu reușea să-i dea un nume, un vid flămând, ce avea să îi stoarcă sufletul până la epuizare.

După ce procesiunea se încheie, preotul veni până în dreptul ei și o mângâie pe creștet, apoi plecă, spunând în treacăt veșnicul “Doamne-ajută”. Rând pe rând, cei optsprezece-nouăsprezece oameni ce participaseră la ceremonie trecură pe lângă ea, fără să îi adreseze o vorbă, unii chiar fără să o privească. Rămasă în mijlocul curții, nici nu realiză că se făcuse deja noapte sau că tremura de frig și de foame. Nici nu simțise umezeala ploii, până când mama ei nu o apucă ferm de braț, târând-o până în casă. O trânti puternic de peretele opus și țipă, cu ochii aproape ieșiți din orbite, scuipând mici picuri odată cu veninul propriului discurs. 

― Ce dracu’ faci? Nu vezi că ești leoarcă? Ești chiar atât de proastă? M-am pricopsit cu tine pe cap! Arză-te-ar focu’! De nimic nu ești bună și mă mai și faci de rușine! Dezbracă-te, nu sta acolo ca un vierme! 

Afară se porni o furtună cumplită. Norii se izbeau zgomotos între ei, trimițând fâșii luminoase spre pământ. Emma se ridică și, fără să vrea, privi spre geam, de unde doi ochi verzi, sclipitori, păreau că urmăresc scena. Mai târziu, peste ani, avea să regăsească acea sclipire vicleană și exact acei ochi verzi. 

1

Emma păși stângace în clasă, păstrând podeaua ca punct de reper. Nu îndrăznea să privească în jur. Se aștepta ca, dintr-un moment în altul, cineva să înceapă șicanele pe seama ei. Își ocupă, tremurând, locul din ultima bancă, fără să scoată vreun cuvânt. Toată clasa o privea înmărmurită. Simțea cum toate acele perechi de ochi o fixează cu greutate pe scaunul mic ce-i sprijinea trupul. Înghiți în sec și își scoase caietele pe bancă. 

Aștepta tensionată venirea învățătoarei, ca un naufragiat ce se consuma în expectativă după barca de salvare. Dacă mai rezista câteva clipe, urma să scape, cel puțin până la pauză. O voce sfâșie însă liniștea. 

― Câine scârbos, mănâncă de pe jos! 

Din jurul ei se ridicau râsete răutăcioase, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi. Propoziția fu rapid preluată de alte și alte voci, repetată ca un ecou ce se izbea mai mult de sufletul ei, decât de timpane. Când intră învățătoarea, hărmălaia scăpase de sub control. În jurul băncii fetei, mai mulți colegi îi repetau fraza, ca pe o mantră. Se grăbiră să ajungă la locurile lor, iar femeia se rezumă să-i mustre doar din priviri. Își lăsă lucrurile pe catedră și începu ora, în timp ce, în ultima banca, fetița blondă plângea amar, cu capul rezemat pe brațe. 

Nu era prima dată când cădea pradă în fața colegilor, dar situația era mult mai dramatică de data aceasta. Pierderea bunicii era mult prea recentă, iar lipsa de compasiune a mamei o afunda și mai mult în propria suferință. 

Totul pornise de la un incident dintr-o seară, când unul dintre colegi o văzuse căutând mâncare printre resturile strânse pentru animalele din gospodăriile apropiate. Cu ochii goi, părul încâlcit și hainele pline de urme sure de praf și noroi uscat, Emma se furișase prin spatele gardului, crezând că nu e nimeni prin preajmă. În orice caz, situația era atât de dramatică, încât nu mai conta cine ar fi zărit-o. 

La scurt timp după înmormântarea bunicii, mama ei plecase pentru aproape trei luni, lăsând-o singură în casa veche. Proviziile erau insuficiente, mai ales că în ultimele luni, bătrâna fusese prea slăbită se se poată ocupa și de hrană. Mâncarea puțină, rămasă de la pomană, se terminase repede. Ar fi preferat să-și scoată ochii, doar să nu fie nevoită să cerșească hrană prin vecini. 

Mergea la școală, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, încercând să-și ocupe timpul cât mai eficient. Se simțea mare și știa că trebuie să se descurce singură, chiar dacă era doborâtă de tristețe de fiecare dată când pășea în curtea ce fusese animată, până nu de mult, de prezența bunicii. Își petrecea după-amiezile ghemuită în pat, cu pătura trasă peste cap, plângând până la epuizare în perna jilavă. Uneori, seara, i se părea că aude zgomote ciudate prin casă și prin curte, de parcă cineva și-ar fi căutat ceva, uneori răscolind prin lucruri, alte ori doar bătând la pas locul. Era atât de speriată încât abia reușea să adoarmă spre dimineață. O dată chiar, vezica o trădase și udase tot patul, dar nu putea risca să dea ochii cu creatura ce se perinda prin preajmă. Rămase așa, udă, simțind cum căldura plăcută se pierde treptat, lăsându-i trupul cuprins de tremur asemănător celui născut din înfruntarea unui curent polar. 

După primele săptămâni de singurătate, părea că fusese înlocuită. Fetița blondă, mereu veselă și agreabilă devenise o făptură primitivă, preocupată de supraviețuire. Rușinată de noul ei trai, nu prea mai dădea pe la școală, ascunzându-se în casă majoritatea timpului. În acea seară când fusese zărită de colegul ei, alegea bucățile de pâine cu mai puțin mucegai din găleata cu resturi strânse pentru porci. O urmări cu grijă, fără să-și deconspire ascunzătoarea, dar îndată ce fata se porni spre poarta din spate, cu buzunarele pline de coji, o fluieră și începu să țipe în urma ei:

― Hoața! Fură de la animale! Câine scârbos, mănânci de pe jos! 

Emma o luă la fugă, de parcă risca să fie înghițită de un monstru nemilos. Se împiedică și căzu pe pietrișul de pe poteca din spatele curților, rupându-și în genunchi pantalonii răriți. Se ridică icnind, își șterse lacrimile și șchiopătă până acasă, urmărită de strigătele și râsetele colegului. Odată ajunsă, încuie în urma ei și nu mai aprinse lumina câteva zile. Prin fața curții se mai adunau copiii din zonă, strigând același refren ce avea s-o bântuie mult timp. 

Într-una dintre dimineți, Emma fu trezită de scârțâitul porții. După sunetul pașilor, erau cel puțin două persoane. Se ridică în șezut și se sprijini speriată de tăblia patului. Pașii se auzeau din ce în ce mai aproape, apoi urmă un ciocănit ritmat în ușa de la intrare. Emma rămase nemișcată. Nu avea de gând să deschidă, iar persoanele acelea, indiferent cine ar fi fost, vor pleca în cele din urmă. Însă, neprimind răspuns, cineva testă încuietoarea. Fetița suflă ușurată. Deocamdată era în siguranță. Încerca să deslușească ceva din discuția ce avea loc afară. Păreau a fi doi bărbați și o femeie, iar subiectul nu îi lăsa indiferenți. După câteva minute de negocieri, reluară ciocănitul. 

― Emma! Deschide, te rog. Suntem de la primărie. Vrem doar să vorbim cu tine. 

Chiar dacă bătaia își păstrase același ritm, Emma o simțea din ce în ce mai apăsătoare, de parcă fiecare ciocănit îi înfigea în trup cuie încinse. În cele din urmă se ridică și se apropie de ușă. Prin geam se putea distinge conturul ei, ca o mică nălucă într-o casă părăsită. O întâmpină privirea îngăduitoare a secretarei de la primărie, însă rămase pe jumătate ascunsă după ușă. Mai în spate, prin curte, unul dintre vecini se plimba cu un alt oficial. 

― Ești singură? Întrebă femeia, privind-o blând. 

Emma dădu din cap în semn că da. Era prea speriată să vorbească. Nu știa ce era cu oamenii aceia sau ce doreau de la ea. 

― Și mama ta?

Fetița își plecă ochii, prea îngreunați de lacrimile ce-i clocoteau între pleoape. Golul rămas după pierderea bunicii căpătase dimensiuni necuprinse, cu fiecare zi de singurătate. Se sălbăticise.  

― Unde sunt părinții tăi?

Întrebarea, aparent inofensivă, acționa ca un comutator, eliberând tristețea strânsă într-un trup prea mic. Lacrimile înmuiară urmele groase de jeg de pe chipul său. Era un lucru atât de natural, încât nici n-ar fi trebuit să existe circumstanțe în care un copil să nu poată răspunde. Contradicțiile între realitatea mizeră în care supraviețuise pe cont propriu și imaginile edenice din mintea ei îi scurtcircuitau gândurile până la confuzie. Nu-și putea explica de ce viața ei ajunsese în acest punct critic. 

Doamna de la primărie se arătă foarte binevoitoare. Unul dintre vecini semnalase autoritățile de starea Emmei, după ce așteptaseră toți, în zadar, ca mama ei să se întoarcă. După ce se asigurară că fetița este într-o stare bună de sănătate, folosiră toate mijlocele disponibile pentru a da de mamă. Peste câteva zile femeia și concubinul ei își mutară lucrurile în vechea casă a bunicii. Nu erau încântați, dar în felul acesta evitau alte neplăceri, legate de custodie, avocați, documente și complicații inutile prin secții de poliție. 

Mulțumesc că ai ajuns până la final! Ajută-mă cu un vor, te rog! Lasă în comentarii ce simți că s-ar potrivi mai bine sau sugestia ta. 

Variantele de titlu ar fi: 

• Răni deschise
• Coșmarul fetiței
• Dramă urbană
• Cicatrici