Fragment din noua carte - Gloanțe oarbe 💙

Pentru că se apropie momentul cel mare, când manuscrisul o să primească "bun de tipar", vă prezint un scurt fragment din noua mea carte. Nu este continuarea "Complicațiilor inutile", ci o altă piesă de puzzle. Dacă vă doriți să aflați mai multe vă invit să urmăriți videoclipul de aici, unde explic mai multe despre cum am gândit lucrurile. Sunt foarte curioasă ce reacții o să vă stârnească, așa că nu vă sfiiți să lăsați în comentarii impresiile voastre. ☺
Cartea se poate comanda de pe libris sau de aici.

Petros începu să-și noteze idei, să completeze în chenare sau să bifeze diferite aspecte prin chestionarele pe care le avea în față, dar nu pierdea pentru mult timp contactul vizual cu partenerul său de discuție. 

-Până la urmă am reușit să discut cu el. Ne-am împăcat, cel puțin aparent. Era riscant pentru el să continue. Toată lumea știa și nu-și putea permite un scandal. 

-Cum ți-ai explicat atunci atitudinea lui?

-Am crezut că e înfumurat și că vrea să-și dea importanță. 

-Și acum ce crezi?

-Că era un tip foarte bolnav. 

Petros punctă concluzia cu o pauză, dar reveni la interviu. 

-În ce sens, bolnav?

-Avea el ceva, special, care îl făcea să fie așa. 

-Așa cum?

-Nu știu cum s-o numesc. Mi-e greu să folosesc cuvinte prea dure la adresa lui, dar asta cred acum. Era sadic. 

-Interesantă deducție. 

-Avea mereu idei ciudate. Încă din copilărie era așa. 

-Ai în minte o experiență anume?

-Parcă îmi citești gândurile, îi zise ironic Albert. Chiar aveam. Eram mic, cred că eram în gimnaziu. Am găsit un pui de câine și l-am adus acasă. Pur și simplu m-a urmărit, împletindu-se printre picioarele mele. O vreme chiar m-am străduit să nu-l bag în seamă, dar mă trăgea de tivul pantalonilor, mârâind și lătrând provocator. Nu aveam cum să-l las pe stradă. Mamei nu i-a plăcut, însă era atât de simpatic și jucăuș, încât a capitulat. A zis că-l putem păstra câteva zile, până o să-i găsim un stăpân. 

-Și tatăl tău?

-Nu știu de ce, dar nu-mi amintesc nimic despre el din perioada aceea. Era mai mereu plecat. Și chiar dacă era prin preajmă, obișnuiam să ne ignorăm politicos. Nu cred că ne-am plăcut cu adevărat vreodată. Mă rog. Câinele dormea cu mine, mă îngrijeam să nu strice lucruri sau să facă mizerie, ca să amân cât de mult pot despărțirea de el. L-am spălat bine și i-am căutat câteva jucării de ros, ieșeam la plimbare tot timpul. I-am pus numele Edy. A fost frumos. 

-Până când?

-Au trecut cam două sau poate trei săptămâni, îmi scapă acum. M-am întors de la școală și Edy nu m-a întâmpinat, așa cum obișnuia. L-am strigat din prag, de câteva ori, dar n-a răspuns. Știu că mi-am trântit ghiozdanul în hol și am pornit să-l caut. Era la mine în cameră. Mama insista că a fost un accident, dar chiar și cu mintea de atunci, mi se părea imposibil. Edy era pe jos, pe parchet, cu spătarul scaunului trântit peste el. 

-Un accident. 

-N-ar fi avut cum. Era un scaun prea greu și prea stabil ca un pui să-l poată răsturna. Chiar și așa, spătarul apăsa pieptul lui, dar avea craniul spart. Era parcă aranjat prea simetric să fie o scenă reală. L-am luat în brațe, încercând să-l salvez. Nu mai aveam ce. Era deja rece, iar sângele îi era închegat în blana albă și moale, ca niște coarne sau țepi roșii. 

-Și ce altceva ți-a atras atenția la întâmplarea aceasta?

-Când l-am confruntat pe Manu, îmi amintesc că pentru câteva secunde pe chipul lui se lungise un rânjet larg, păgân, așa cum aveam să surprind în misiunile pe care le-am făcut mai târziu împreună. S-a disculpat rapid, zicând că el nu știe nimic, că a fost la școală și el, că nu-l interesa câinele meu… Dar lipsise în acea zi. I-am găsit o scutire, exact pentru data respectivă. 

-Erați certați în perioada aceea? Sau de ce să fi avut el vreun amestec?

-Nu eram. Nu-mi amintesc să-i fi făcut ceva. Și chiar dacă l-aș fi provocat în vreun fel, ce adolescent normal ar fi ucis cu sânge rece un câine? Doar pentru plăcerea personală? Pentru o ambiție? 

-Știu că o să ajungem și acolo, să nu ne ascundem după un fir de iarbă. Și tu ai ucis cu sânge rece. 

-Dar nu câini nevinovați. Nu fără rost. Nu pentru că-mi plăcea. Cred că asta făcea diferența între noi. El părea că se desfată când punea mâna pe armă. Eu o făceam doar pentru că știam că așa trebuie. El avea o satisfacție barbară când vedea sânge, eu o priveam ca pe o meserie, ca pe un rău necesar.

-Și atunci care dintre voi era mai uman? Tu, care ucideai ca un robot? Fără remușcări? Fără emoție? Sau el, pentru că, indiferent cât de sadic sună, simțea ceva când apăsa trăgaciul? 

-Ce vrei să spui cu asta?

-Era doar o idee. Mergem mai departe?

Albert se încruntă. Își strânse buzele subțiri, făcându-le aproape să dispară. Nu-i plăcea direcția în care mergea discuția. 

-Ce s-a întâmplat la unitate?

Rămase tăcut, cu privirea pierdută, în timp ce bătea ritmic în masă cu vârfurile degetelor. Se simțea provocat și încerca să-și analizeze posibilitățile. 

-Continuăm, Albert? Ce s-a întâmplat după ce te-ai împăcat cu Manuel? 

-Mai nimic. Am avut câteva misiuni test, s-a triat echipa, eu am rămas… Nu mare lucru. 

Petros se opri din scris, așeză stiloul pe pupitru și, împreunându-și mâinile deasupra hârtiilor, începu grav:

-Eu sunt aici să te ajut. Am nevoie să aflu cât mai multe lucruri de la tine. 

-Ce să-ți zic? Am avut câteva misiuni de triere, iar câțiva le-au picat. Am rămas douăzeci și trei. Au fost câteva simulări foarte realiste. S-a folosit muniție adevărată și au fost câțiva care au avut incidente.

-Au fost morți?

-La simulări nu. Unii colegi s-au ales cu răni, dar nimic ce să le pună viața în primejdie. 

-Și tu?

-Eu am trecut. 

-Te-a ajutat faptul că erai Pascal?

-Nu, chiar deloc.