Interviu cu minunata Irina Dumitru
“- Mi-ar fi plăcut să am și eu prieteni, așa cum ai tu. Se trezi domnișoara Grizelda vorbind cu voce tare.
- De ce n-ai avea?
- Mama spune că o domnișoară nu ar trebui să se amestece cu cei care nu sunt ca ea.
- Ce înseamnă ca ea? Era curioasă Sophie.
- Păi...nu știu, adică să nu mă joc cu cei diferiți.
- Cum adică diferiți?
Întrebările robotului erau din ce în ce mai intruzive, fără a-și fi propus să stânjenească în vreun fel. Domnișoara Grizelda nu își găsea cuvintele, pentru că nici nu exista răspuns la ele. Văzând că domnișoara nu spune nimic, Sophie concluzionă:
- Toți copiii sunt la fel: toți au mâini, picioare, cap și trunchi. Te poți împrieteni cu oricine vrei tu. Dacă vrei, putem fi prietene!
- Ai vrea tu asta, Sophie? Vorbi domnișoara.
- Desigur că vreau! Prietenii sunt persoane care se plac reciproc și au lucruri în comun. Arta poate fi lucrul pe care îl avem în comun.”
Paragraful este extras din cartea Sophie, robotul cu suflet, scrisă de Irina Dumitru. Vreți să știți mai multe despre Irina? Exact asta am urmărit și eu! Așa că am pregătit câteva întrebări la care ea a răspuns cu generozitate. 😊
Lulu: Cum ai ajuns să o cunoști pe Sophie/ ce te-a determinat să scrii o poveste despre ea?
Irina Dumitru: Eram de un an de zile în concediu de îngrijire a copilului și mă simțeam deja în felul acela ciudat în care se simt mamele active. Mie mereu mi-a plăcut la serviciu și n-am numărat niciodată zilele până la concediu. Îmi era dor să fiu folositoare social. Asta nu poate înțelege oricine și nici nu am pretenția. Mai în glumă, mai în serios, m-am apucat să lucrez la Sophie, robotul cu suflet, noaptea, pe furiș, de pe telefon, fără să știu dacă am vreun pic de talent. Ideea era să fac ceva și mi-am zis că o carte pentru copii ar fi ideal, pentru că lucrez cu cei mici și am și eu doi pici acasă.
Era perioada știrilor despre Sophia, robotul umanoid cu gândire proprie. M-a impresionat și, totodată, m-a pus pe gânduri progresul în știință. Citisem în trecut cărți SF despre o lume în care roboții erau printre noi și cred eu că, la nivel subliminal, toate acestea mi-au influențat povestea. Repet, în subconștient, pentru că nu mi-am propus să scriu special o carte cu un robot, ci doar m-am apucat, pur și simplu, de treabă. Și iată ce a ieșit!
Lulu: A fost prima ta încercare? Sau ai mai scris și până acum?
Irina Dumitru: Nu e prima încercare. Mai am vreo două povestioare pentru pici și am mai încercat acum ceva ani să scriu câteva pagini la o carte. Pentru că prietenii nu m-au luat în serios,m-am demoralizat și am renunțat atunci.
Lulu: Ce bariere ai întâlnit în tot procesul de a lansa cartea? Și ce te-a ajutat să le depășești?
Irina Dumitru: Prima barieră a fost banii. Publicarea unei cărți presupune niște costuri, deloc de neglijat. A trebuit să iau în considerare tot ce implică, de la copertă, editare, tipar... A doua barieră a fost timpul. Nu știu dacă mă credeți, dar nu aveam timp solo nici măcar pentru o zi dedicată lansării, așa că a fost destul de greu.
Lulu: Care sunt calitățile pe care le apreciezi cel mai mult la cineva?
Irina Dumitru: Apreciez onestitatea cel mai mult. O persoană care spune mereu ceea ce gândește, chiar dacă nu e în acord cu ce cred eu, e un om pentru care am tot respectul. Nu îmi plac oamenii necinstiți, nici în vorbă, nici în faptă.
Lulu: Ce surprize ai pentru noi, în viitor?
Irina Dumitru: Momentan sunt pe standby ambele proiecte, din lipsă de timp, dar sunt încântată de cele aproximativ șaizeci de pagini din Geniul, noul meu proiect, ce are ca personaj central un adolescent autist cu un iq de geniu.
Mai am în lucru și cartea Ceața albastră, pe care am numit-o inițial Hope. Deși m-am blocat puțin, sper să-mi revin, pentru că e aproape de final, în faza de editare. Prezint o lume utopică în care extratereștrii sunt printre noi și vor să aducă pacea în lume, cu forța. Sună ciudat, nu? Vă invit să o răsfoiți pe blog-ul meu. Am început schițarea outline-ului pentru cel de-al doilea volum din serie.
De asemenea, de ceva vreme mi-a încolțit în minte ideea unei cărți altfel decât aș fi scris in mod normal. Dacă ar fi să descriu în cuvinte ce reprezintă pentru mine, aș spune că aproape că mă bântuie. Proiectul se numește “Cum să-ți procuri un craniu” și îmi place enorm până acum, atât cât am reușit să creionez în cele treizeci de pagini.
Lulu: Care este cea mai mare dorință pe care o ai pe plan profesional?
Irina Dumitru: În plan literar, pentru că o simt ca pe o profesie, îmi doresc să-mi fie iubite poveștile. Eu scriu povești, de fapt, și mi-ar plăcea să le fie înțeles corect mesajul și chiar să aibă ecou.
Lulu: Ce alte pasiuni ai, în afară de scris?
Irina Dumitru: M-am blocat la această întrebare, poate pentru că sunt atât de prinsă cu serviciul, copiii, casa și scrisul, încât nu prea a mai rămas timp pentru pasiuni. Altă dată ( acum vreo treisprezece ani) îmi plăcea să cânt, să dansez, să desenez, să citesc, iar acum reușesc să fur câteva momente pentru mine și să citesc. Nu mă vait, doar constat că viața ne maturizează și schimbă, iar pasiunea e orientată spre lucrurile simple pe care le facem zi de zi: jucat un scrabble cu copiii, maimuțărit pe covor...
Lulu: Ce crezi ca înseamnă fericirea și cum se poate obține?
Irina Dumitru: Daca urmăresti fericirea ca pe un ideal, n-o s-o găsești niciodată. Aceasta vine din lucrurile simple din viață, zi de zi, se strecoară printre griji și necazuri și încerc să nu o trec cu vederea. Mulți nu o zăresc niciodată, pentru că au impresia că ar fi ceva uriaș, însă, dacă s-ar opri puțin în loc și și-ar privi copiii, ar realiza că sunt binecuvântați.
Lulu: Ce dorești să transmiți, încheiere, cititorilor noștri?
Lăsați copiii să vină la cărți! Sună biblic, nu? Facilitați-le accesul la cărți, cultivați-le iubirea pentru lectură! În ei stă viitorul. Haideți să-l facem mai bun!
Comments