Vertijul - Nuvela scrisă pentru Destin în pași mărunți (fragment)

Vă prezint un fragment din nuvela Vertijul, publicată în acest an în cadrul proiectului Destin în pași mărunți. 

Camera e infuzată de o lumină slabă, obscură, iar eu mă simt mai stingheră ca niciodată. Încerc să găsesc ceva pe care să îmi fixez privirea, care să mă sprijine măcar simbolic. Simt cum timpul se risipește și ia cu el fărâmă cu fărâmă, lăsându-mă mai puțină și mai nevrednică.

-Să încep cu prima mea vizită la medic? întreb în cele din urmă.

-Poți să începi cu ce ți se pare ție relevant.

-Relevant poate să fie și momentul în care m-am născut.

Reușesc să le fur un zâmbet. În definitiv, totul poate să fie “relevant”. Zâmbetul se stinge, iar eu rămân în tăcere. Parcă nici nu e așa de rău să taci. E o ocazie bună să mă regăsesc, măcar acum, că tot se apropie momentul. Dar unde să mă caut? Dacă eu aș fi eu, unde m-aș ascunde? Dacă eu nu aș mai fi eu, m-aș plăcea? Nu are nici un sens! O, doamne, iar vorbesc exact ca și Mark. Nu pot să mă concentrez.

-Trebuie să completați ceva? Aveți nevoie de ceva date în special?

-Nu, vreau doar să vorbim. Eventual, o să te întreb mai târziu dacă mi se pare că nu am înțeles ceva bine, sau dacă îmi mai sunt necesare alte informații. Poți începe cu ce vrei.

Ce vreau… Ce vreau?

-Ei bine, m-am născut în urmă cu 32 de ani, într-un sat izolat. Tatăl meu m-a părăsit înainte să am prima aniversare. Am locuit cu mama și cu bunica mea. Bunica maternă, mă refer. Rudele din partea tatălui meu nu ne-au căutat. Nici el, de altfel. Nu mai am frați sau surori.

Cum scriu toți, cu zor. Mă întreb, oare are rost să o lungesc cu asta? De ce nu mi se dă acordul și gata?

-Apoi am urmat un liceu cu profil teoretic, într-un oraș apropiat. În timpul săptămânii rămâneam la internat, iar de vineri până duminică mă întorceam acasă. Asta până în ultimul an, când am considerat că am nevoie de o pauză și am decis să merg mai rar la ai mei.

-Cum adică, pauză? întreabă una dintre domnișoare. Nu pare să aibă multă experiență. Nici nu are sens să mă supăr. Cred că locuiește cu părinții încă. Nu are experiență de viață. Habar nu are de nimic.

-Adică voiam să mă detașez, pe cât posibil, de lucrurile ce mă așteptau acasă.

-La ce te referi exact? Domnișoara insistă, văd.

-Mama avea un stil cam barbar de a privi lucrurile. Nu puteam discuta multe, iar când totuși o făceam, ajungeam să mă simt ca naiba pentru că a rămas însărcinată cu mine. Avea mereu grijă să îmi amintească și cât i-a fost de greu, și cum a rămas singură și toate nenorocirile de care a avut parte până în prezent. Bineînțeles, eu eram cauza. Așa că, aveam neapărată nevoie să mă ocup de orice altceva. Pe lângă asta, erau și condițiile de acolo, de care mă săturasem până peste cap. E fain să scoți apă din fântână o săptămână, cât mergi în excursie la o cabană. Când faci zilnic asta, pentru toate necesitățile, începe să își piardă din amuzament. În fine, aveam alte posibilități stând la internat. Iar iluzia că aș putea să depășesc etapa de closet în fundul curții mă motiva grozav. Am vrut mai mult și am făcut mereu eforturi pentru asta.

Mă opresc pentru câteva secunde și aștept. Toți cei prezenți își iau notițe cu mult sârg. Adică toți în afară de doctorița înaltă și roșcată. Ea nu are carnețel și nu pare să fie interesată de notițe. Cred că ea e profesoara lor. Pare să fie suficient de matură pentru a fi ajuns profesor, dar suficient de tânără cât să nu își fi îngropat interesul pentru pacienți. Dacă mă vor accepta, mi-ar plăcea ca ea să se ocupe de mine.

-Pot să vă întreb ce specializare aveți?

-Neuro-psihiatrie, îmi răspunde lejer, fără afectare și fără stânjeneală. Iau o gură de aer și mă avânt din nou în poveste.

-Pe urmă, prin liceu, am cunoscut un profesor, aproape ajuns la pensie, care mi se părea foarte simpatic. Obișnuia să țină un cerc de lectură, la un liceu apropiat. Un coleg mi-a spus de asta și am fost foarte interesată de idee. Era altceva decât statul în internat și era altceva decât discuțiile de doi bani de acasă. Domnul acesta, profesorul, avea o nepoată cam de vârsta mea și mereu s-a comportat atent, dar decent cu mine.

Oare vor gândi altceva? De fapt de ce am ținut să precizez asta?

-Mă rog… Îmi aducea împrumut cărți rare, cum nu aș fi reușit să găsesc la biblioteca liceului meu. O vreme am avut și câteva lecții de scriere creativă. Eram implicați mai mulți. A fost chiar foarte interesant. Am scris câteva lucruri, povești pe care am vrut să le public, dar nu am reușit atunci. Iar acum nu mai e cazul. Prietena mea, Charlotte, a insistat mult timp în privința asta. Ea mereu m-a încurajat să fac lucrurile diferit.

O să plâng. Nu, nu, nu, nu vreau să plâng.

-E puțin excentrică, dar e o fată foarte simpatică. A fost alături de mine de când ne-am cunoscut mai bine. M-a ajutat tot timpul, chiar dacă au fost momente în care nici ea nu era tocmai bine. De exemplu, când i-am spus despre diagnosticul meu… Tocmai pierduse o sarcină. M-am luptat mult cu mine, dacă să îi spun sau nu. Foarte mult. Dar încă o lovitură cred că ar fi doborât-o. I-am spus la telefon.

Îmi plimb privirea peste toți, încet și rece. În definitiv eu am informațiile și pot să le spun ce vreau. În definitiv, pot să îmi permit să fiu stăpână pe adevărul meu.

-Nu știam cum altfel. Cum să spui cuiva așa ceva? Ne știm de zece ani. O viață de om. M-am simțit groaznic după asta. Am încercat să o evit, să nu o văd suferind mai mult. Dar degeaba. M-a căutat insistent, până am cedat.

Sper să nu mă apuc iar de plâns. Să nu plâng. Dacă îmi mușc buza, o să mă distragă?

-Nu e o situație confortabilă pentru nimeni. Am plâns amândouă câteva ore bune. Doar printre sughițuri încercam să ne îmbărbătăm una pe alta. A fost groaznic. Ea a pierdut sarcina pe care și-o dorea foarte mult, s-a despărțit de iubitul ei, iar eu am pus cireașa pe tort, spunându-i că mai am o lună, maxim două de trăit. Mă mir că încă vorbește cu mine. Mă mir că a insistat să vină cu mine.

-Știu că ai optat pentru internare la centrul nostru. Poți să îmi spui de ce?

Doctorița roșcată mă privește iscoditor. Nu cred că nu știe. Ce mișcare ieftină! Eu sunt pe moarte și ea îmi irosește timpul cu interviurile lor.

-Pentru că mai am o lună de trăit. Știați asta.

Nu mai pot să îi aud. Începe din nou migrena. Și greața. O să vărs și nu o să fac o impresie bună. O să vărs și nu o să fac impresie. Trebuie să mă placă.

Emma se prăbuși într-un soi de spasme, își dădu ochii peste cap și rămase inconștientă, în timp ce medicii se îngrămădeau în jurul ei încercând să o întoarcă pe o parte. Spasmele erau prea puternice. Profesoara roșcată trimise unul dintre studenți să îi aducă ceva fiole și seringi. Era cocoțată deasupra fetei, forțând-o pe cât putea să rămână pe o parte. Se vedea că nu este surprinsă și că mai avusese de-a face cu astfel de situații. În schimb, studenții erau cu gura căscată. Pentru ei totul era nou, iar unii chiar așteptau cu sadism ca lucrurile să evolueze, pentru a vedea și mai multe. Vor avea ce povesti prietenilor. Erau ca niște vulturi ce așteptau cu rânjete întinse apariția unui nou stârv. Ai fi zis că anii de practică te dezumanizează, sau te imunizează în fața suferinței, dar unii intră în profesie deja imuni și inumani.

Raluca Irimie