Robert și Emma

-Domnișoara Emma! Domnișoara Emma! Sunteți bine? Domnișoara Emma!

În cele din urmă se dezmetici și răspunse.

-Da. Sunt bine, mulțumesc…

-V-am mai strigat de câteva ori, dar păreați … departe…

-Scuze. Sunt bine.

-Știți, aș vrea să vă spun ceva.

Ea îl privi duios. Era printre elevii pe care îi aprecia cel mai mult. La rândul lui, Robert ținea mult la ea.

-Spune, Robert!

-Colegii spun că sunteți din ce în ce mai ciudată. Eu chiar îmi fac griji. Nu păreți mereu în ape bune. Sunteți bolnavă?

Emma deschise gura să răspundă, dar se blocă. Expiră profund și îl privi în ochi.

-Robert, adevărul e că în scurt timp o să mă retrag și o să vină altcineva în locul meu, din toamnă.

-Am știut … copilul își plecă privirea pentru a ascunde lacrimile care îl năvăleau.

-Dar nu e nimic. Adică va fi bine! încercă ea să îl încurajeze, dar nimic din replicile și mimica ei nu susțineau mesajul.

-Sunteți bolnavă, nu-i așa?

Oscilă între a recunoaște sau a manipula adevărul. Nu era un lucru ușor de făcut, mai ales că nici nu vorbise deschis despre situația ei cu nimeni în afară de Mark și medicii pe care îi consultase. În cele din urmă se gândi că îi face o favoare spunându-i adevărul, mai ales că adulții din viața lui nu făcuseră asta prea des.

-Da, așa este. Îmi pare rău să îți dau vestea aceasta.

-Dar mergeți să vă însănătoșiți, nu? Iar pe urmă, vă întoarceți!

Ea oftă din nou. Îi era teribil de dificil să îi spună acelui copil, de 11 ani, că ea va muri și cam asta a fost tot. Mai ales lui.

-Știu că îți faci griji pentru mine, dar sunt ok. Oamenii se îmbolnăvesc. Ce să-i faci? Se zice că boala trupului e terapie pentru minte. Sper să fie așa!

Copilul o privea neîncrezător.

-Și alt proverb zicea că boala grea cu leacuri amare se vindecă… Vreau să știu … e grav?

Emma îl privi prelung, îi luă mâna, dar nu putu să îi răspundă. Băiatul, deja obișnuit să piardă oameni dragi, vedea totul ca pe un tipar ce se va repeta le nesfârșit. Îi trecu prin minte că poate el e vinovat și el, într-un mod misterios provoacă, sau atrage moartea celor din jur. Când avea 5 ani, mama sa a murit, subit, în urma unui atac de cord; iar în urmă cu doi ani, și-a pierdut și tatăl într-un accident de muncă. Lucra la un spital și a căzut cu schela. A stat în comă o săptămână sau doua, dar nu s-a mai putut face pentru el nimic. Acum, Robert aștepta ca bunica, singura familie pe care o mai avea, să pățească ceva. Se pare că domnișoara Emma i-o luase înainte bunicii… Se lumină brusc la față și spuse convins:

-Dacă mă mut din clasă? Eu de obicei aduc ghinion persoanelor dragi. Dacă mă mut și nu o să ne mai vedem, poate boala o să cedeze! Promit să nu vă mai caut și o să mă prefac că îmi sunteți antipatică. Poate merge! Măcar de data asta …

Emma aproape că plângea. Îl îmbrățișă blând și trecându-și degetele prin părul lui îi șopti:

-E frumos că vrei să mă ajuți. Doar că lucrurile nu merg așa. Nu ai tu nici un amestec pentru ce mi se întâmplă mie. Și cu siguranță nu ești vinovat pentru ce s-a întâmplat părinților tăi. Să nu uiți asta!

-Dar dacă eu nu eram, ei ar fi avut o altă viață și nu ar fi ajuns în situațiile acelea. Nici dumneavoastră nu v-ați fi îmbolnăvit.

-Nu ai de unde să știi asta. Te rog, nu te învinovăți! Lucrurile se întâmplă dacă e să se întâmple. Nu putem noi controla destinul.

Ușa se dădu încet la o parte și în prag apăru secretara.

-Emma, te caută doamna directoare. E în biroul ei. Te așteaptă!

-Știi cumva pentru ce?

Femeia se fâstâci, dar negă să aibă vreo informație. Creierul Emmei începu să creeze scenarii, care mai de care mai încâlcite. Nu putea să fie o întâlnire obișnuită. Își luă rămas-bun de la Robert, asigurându-l din nou că ce i se întâmpla nu avea nici o legătură cu el și că vor mai discuta. Își luă geanta și jerseul și porni spre locul de execuție. Era convinsă că o aștepta ceva groaznic. Simțea cum o spaimă violentă i se mișca prin fiecare celulă și pentru câteva secunde, înainte de a cere permisiunea să intre, se opri, cu ochii închiși, cu buzele strânse. Simțea cum timpanele îi acompaniau inima în bătăi alarmant de rapide. Încercă să își controleze respirația, pentru a-și crea falsa impresie de stăpânire de sine, dar simți că un bolovan parcă i se așeza pe piept. Se depărtă de ușă și ideea de a fugi direct acasă îi era extrem de prietenoasă. Dar auzi pe coridor zgomote de pași apăsați, și de flecuri metalice și se desprinse de scenariul său. Bătu de două ori și intră.

-Ați vrut să mă vedeți?

-Emma! Intră, te rog! Ia loc.

-Mulțumesc.

Se așeză și se grăbi să își execute gesturile obișnuite. Așeză geanta pe jos, lângă picioarele ei, jerseul pe spătarul scaunului, în lipsă de mânere, și își puse mâinile în poală. Directoarea era o persoană corpolentă, cu o căutătură severă și gesturi dominatoare. Se așeză în spatele biroului, iar în timp ce Emma părea că se face tot mai mică, își începu discursul.



-M-au tot pistonat câțiva părinți și nu pot să nu iau atitudine. Am și câteva plângeri scrise, adăugă pipăind niște hârtii, fără să își ia ochii de la Emma. În calitate de prim-responsabil al instituției, trebuie să mă asigur că totul merge bine, sau dacă nu, că sunt luate măsurile necesare. Înțelegi, domnișoaro?

-Da.

-Deci știi despre ce vorbesc.

-Am o idee, dar nu cred că ar necesita măsuri speciale.

-Atunci o să îți spun eu. Părinții sunt nemulțumiți că nu te mai implici suficient, că ai perioade când vorbești la clasă lucruri fără noimă, sau le vorbești elevilor despre teme neadecvate vârstei și curriculei. Ești de doi ani aici și nu am avut probleme cu tine, de aceea am zis că trebuie să clarificăm noi ce se întâmplă. Te-ai apucat de băut?

Emma pufni, dar încercă să își ia o alură sobră. Niciodată nu se gândise că va fi suspectată de alcoolism.

-Iei droguri?

-Nu, doamnă.


-Ești la o vârstă vulnerabilă. Locuiești fără părinți, într-un oraș care, din păcate, oferă și astfel de posibilități. Ca să te pot ajuta, trebuie să fii sinceră cu mine!

-Nu e vorba de asta. Îmi pare rău că v-am creat probleme.

-Atunci ce scuză ai? Asta e o instituție respectabilă. M-am îngrijit atâția ani să fie în topul celor mai bune din județ. Nu permit nimănui să își bată joc de munca mea.

Tânăra trecu de la amuzament la stări mult mai inconfortabile. Frângându-și mâinile în poală, se străduia din răsputeri să își stăvilească lacrimile în timp ce vocea directoarei devenea mai răsunătoare și mai răgușită.

-Eu am umblat să fac rost și de bani și de materiale să dotăm toate sălile și laboratoarele. Datorită mie elevii au și sală de lectură, și sală de masă, și sală de sport. Tot corpul profesoral e ales pe sprânceană, tot de către mine. Așa că, te mai întreb încă o dată, ce mama naibii de scuză ai? Te-ai îndrăgostit, sau ce? Nu mai înțeleg nimic.

Emma începu să plângă zgomotos, ascunzându-și fața cu mâinile.

-Ești bine? Întrebă cealaltă, luată prin surprindere.

-Nu.

-Deci te-ai îndrăgostit. Se mai întâmplă, dar asta nu e o scuză pentru un asemenea comportament. Te rog să-ți revizuiești prestația! Rezolvă-ți problemele acasă! Eu niciodată nu îmi aduc la școală problemele de acasă.

Emma începu să tremure. Sângele îi alerga nervos prin vene. Se ridică, își apucă furioasă lucrurile, sub privirea uimită a interlocutoarei.

-Am cancer în fază terminală. Termin anul școlar și plec să mă ocup de ale mele, urlă cât o țineau puterile, apoi ieși trântind cu putere ușa în urma ei.

O luă la fugă pe coridoare, fără să îi pese de cei pe care îi întâlnea. Nici nu realiza nici ce se întâmplă în jurul ei, nici cum a reușit în cele din urmă să ajungă acasă. Descuie, dar în prag o întâmpină Mark.

-Iarăși tu?

Îl împinse cu umărul și trecu în cameră. Își azvârli cât colo geanta și se trânti pe fotoliu. El o urmări cu un rânjet.

-Te-aș întreba cum ți-a mers, dar e evident că ai avut o zi proastă. Cine?

-Nu contează. Azi nu am chef de discuții.

-Ce păcat!

-Pe bune că nu am chef. Nu am poftă de nimic.

-Să mor dacă mă interesează de poftele tale!

Emma îi aruncă o privire urâcioasă, dar nu răspunse provocării. Făcu un duș rapid, își puse pijamaua și se întoarse în cameră. Trecu pe lângă Mark fără să îi adreseze un cuvânt și se așeză în pat, ținându-și strâns genunchii la piept.

-Deja te pregătești de culcare? O întrebă el în cele din urmă.

-Vreau să mă odihnesc.

-E doar șapte seara.

-Știu, dar sunt obosită.

-Iar nu ai haz. Și mai nou, nu ai niciodată chef de mine.

-Asta este. Viața mea se complică și fără ajutor din partea ta. Nu am chef să mă mai bați la cap.

-Ei, ei, ei, rosti el în timp ce se plimba prin încăpere ținându-și mâinile la spate. Ce-o să facem în situația asta?

-Mi-a luat Dumnezeu mințile, se tângui Emma, prinzându-și capul între mâini.

-Da, exact, cu asta se ocupă Dumnezeu.

-Ce altă explicație am? De ce nu pot să fiu liniștită și fericită?

-Fericirea e caducă. Nici nu are vreo relevanță. Oamenii nu au rămas în istorie pentru cât de fericiți au fost.

-Eu nu îmi doresc să rămân în istoria nimănui.

-Nici alții nu vor să facă parte din a ta, după câți știu și sunt interesați de tine. Atunci e un târg echitabil. Până la urmă ce de cu adevărat important? Să trăiești cum îți place, sau să mori cum vrei?

-Directoarea m-a acuzat azi că iau droguri. Îmi venea să îi trântesc biroul în cap.

-Eu i-aș fi făcut jocul, dacă eram în locul tău.

-Ce joc să-i face? Ea abia așteaptă să își înfigă colții în cineva. Nu știu de ce credeam că o să scap.

-Da, făceam pe aurolacul. Era o ocazie bună să îi spun lucruri și să am alibi. Tu nu ești făcută pentru asta.

-Chiar deloc. Tot ce mi-am dorit a fost să am o viață liniștită, dar de fiecare dată s-a dus tot dracului.

-Hei, nu mai fii supărată, o îndemnă el în timp ce se așeza alături, masându-i ferm genunchiul. Oricum, la cum se prezintă ultimele analize, știi că nu o să mai dureze mult. Măcar să ne bucurăm în timpul rămas. Ai un zâmbet frumos, ca pentru reclame la pastă de dinți. De ce nu te folosești măcar de asta, să faci lucrurile mai suportabile?

-Sunt urâtă și ghinionistă. Încerci degeaba să mă înveselești.

-Crezi că ești urâtă pentru că realmente, nu ai nimic frumos? Sau pentru că demult, cineva a considerat că e mai bine să crezi asta și ți-a repetat suficient de des, cât să se lipească de un colț din mintea ta? Sau pentru că nu a fost nimeni să te oglindească, într-un mod cinstit, și te-ai văzut mereu distorsionată prin ochi străini?

-Așa am fost mereu. Nu cred că e vorba de reacția celor din jur, pentru că niciodată nu m-am considerat frumoasă. Uneori poate mă vedeam draguță, dar nu mai mult. Nu puteam concura cu fetele mereu aranjate, cu unghii atent vopsite și buze rujate. Și nu mă deranja, pentru că mi-am găsit și eu un refugiu. Unele se ascundeau după machiaj, eu mă simțeam la adăpost departe de lumea lor, în sala de lectură, sau la cercurile lui Petrescu, ți-am zis despre asta. Nu am mai considerat că sunt defavorizată, din considerente fizice-estetice.

-Dar ți-ar fi plăcut să primești și tu un mărțișor, o floare, o bomboană. Sau a compensat Petrescu pentru tot?

Ea se întoarse spre el, cu ochii bulbucați.

-Ce vrei să spui cu asta?

-Petrescu ăsta al tău, ți-a fost prieten bun?

-Mi-a fost profesor. Unde vrei să ajungi?

-Și te-a învățat și materii extracurriculare? Ți-a folosit și pe post de tata și pe post de amant? Când te-a mângâiat pe spate, ai simțit că un fior coboară mai jos? V-ați măsurat reciproc talentul?

Emma se blocă, pentru câteva clipe. În minte i se conturau imaginile odioase pe care Mark le reprezenta calomnios.

-Ești scârnav și obscen!

-Se uda scaunul sub fesele tale, în prezența lui?

-Te rog să pleci!

-De ce? Credeam că putem să fim sinceri.

-Asta nu e sinceritate. Demonstrează cât ești de porcos și bolnav.

-Dar zi-mi, deschis, în momentul în care te-a luat în brațe, de ce te-ai simțit murdară?

-Niciodată nu m-am simțit așa, și niciodată nu a avut purtări necuviincioase cu mine. E doar în capul tău bolnav. Te rog să pleci! Mi-a fost mai mult decât suficient pentru ziua de azi.

-Ești plictisitoare, să știi.

Femeia se năpusti furioasă și îl împinse până în hol, în timp ce el râdea în hohote.

-Iar Albert? Ai vrut să te agăți de ceafa lui lată și să îi aplici o ventuză? Erați doar voi, nu v-ar fi deranjat nimeni. Charlotte ar fi simțit că îți face o favoare și îți împrumută armăsarul. Poate te-ai fi relaxat și ți s-ar fi venit rezultate mai bune la analize.

-Ești nebun, măi! Încetează!

Îl aruncă afară din garsonieră, și încuie rapid ușa. Tremura de furie, de spaimă, de greață. Se sprijini de perete, încercând să își îndepărteze toate acele senzații, dar fără folos. Înainte de a se înapoia în pat, privi pe vizor, dar tresări la imaginea unui ochi verde, la doar câteva lentile distanță.

-Dispari, Mark! Îi țipă ea, lovind cu pumnul în ușă.



-Bine, până data viitoare...